Fals jurnal de ieri și de azi. Samavolnicia înlăturării lui Caragiale

Atunci când am părăsit demnitatea de director general al Teatrului Național „Ion Luca Caragiale”, demisionând din această demnitate a doua zi a Crăciunului anului 2004, cu mult înainte de a mi se fi încheiat contractul, pentru a preîntâmpina mizeria morală la care a fost supus romancierul Augustin Buzura, destituit în clipa când era grav bolnav de inimă cu o brutalitate cinică de noul președinte al statului din funcția de președinte al Fundației Culturale Române, cu justificarea „avem dreptul să lucrăm cu ai noștri”, așadar atunci am dat numele sălii Studio a Teatrului Național idolului meu Liviu Rebreanu și, deasupra ușilor de fier dinspre Ministerul Agriculturii, am scris cu litere uriașe de tablă aurită: Sala Liviu Rebreanu. Am numit apoi Sala Atelier, cu intrarea dinspre Intercontinental, Sala Camil Petrescu, și el fost director al Teatrului Național și, dincolo de dramaturgia lui cunoscută, autor al lucrării „Modalitatea estetică a teatrului”. Cu aceleași litere mari aurite am scris, deasupra intrării sălii, numele lui Camil Petrescu. Sala Mare a Teatrului Național am numit-o Sala Caragiale, iar, în spatele ei, o sală mică de 90 de locuri am consacrat-o recitalurilor poetice și am numit-o Sala Marin Sorescu (inutil să mai spun că cel de-al 45-lea director al Naționalului a scos toate aceste denumiri).

Adaug aici că atunci l-am aflat și pe arhitectul Ion Belea, ultimul colaborator în viață al arhitectului Horia Maicu.

Mai adaug că, după Revoluție, Radu Beligan fusese înlăturat – ca și mine de la Teatrul Mic. Iar eu l-am invitat și i-am făcut un birou peste drum de biroul meu, pe ușa cabinetului căruia am scris „Artistul poporului Radu Beligan - 23 de ani director general al Teatrului Național „I.L. Caragiale”.

Nici el nu s-ar fi gândit vreodată că ar fi îndrăznit cineva să numească altfel decât Caragiale Sala Mare a Teatrului Național.

Acestea fiind zise, mă gândesc că, dacă ar fi să scriu o tabletă cu titlul rubricii lui George Călinescu, „Cronica optimistului”, aș putea să fiu împăcat că și prietenul lui Caragiale, Mihai Eminescu - amândoi slujbași ai Teatrului cel Mare, în ipostaza de sufleuri și scriitori cu mâna lor ai rolelor marilor înaintași ai Teatrului cel Mare - a avut destinul lui Caragiale.

La 15 iunie anul acesta, nici o oficialitate nu și-a adus aminte că este ziua morții poetului național.

Astfel nu voi mai reveni la titlul „Eradicarea lui Caragiale”, eradicare ocrotită cred, la rândul ei, fiindcă de doi ani Teatrul Național – Nava amiral a teatrului românesc – n-are un director general, fiind slujită de directori interimari.