Extrase răzleţe din caiete vechi

Publicat:
Ultima actualizare:

● Titlu de proiect „jucăuş“ din prima tinereţe: „Povestea prieteniei mele cu o grădină, cuprinzînd, între altele, o virtuală psihologie a ideii fixe şi cîteva contribuţii (aproape) decisive la o fenomenologie a pajiştii“.

Articol preluat din Dilema Veche

Citat: „De fapt, o fenomenologie competentă a pajiştii n-ar putea scrie decît o oaie, oaia fiind, între toate, animalul arhetipal al mărginirii supreme: o întrupare pură a ideii fixe. Pentru oaie – ca pentru orice fenomenolog cinstit – nu există decît fenomenul ce urmează a fi mestecat. Adică pajiştea. Ceea ce nu poate un fenomenolog cinstit – şi cu atît mai puţin o oaie autentică – este să se împrietenească cu fenomenul pe care (ea sau el) îl paşte. Pentru asta ar trebui să se lase şi puţin păscut(ă) de fenomenul păscut, prietenia fiind un fel de amabilă devorare reciprocă, o paştere mutuală, o competiţie colegială sub semnul lui «care pe care»“. Inutil să spun, proiectul nu a fost realizat.

● Civilizaţia contemporană nu mai îngăduie recursul la mituri. Avem doar libertatea – în acelaşi timp mai frivolă şi mai radicală – de a avea prejudecăţi. Adică, în loc de zei, avem idei fixe. Iar adoraţia se preschimbă în încăpăţînare.

● Lectura unui text creştin, a unui adevărat text creştin, are întotdeauna efectul, aproape asfixiant, al unei experienţe-unicat. E greu să pui în cuvinte o asemenea experienţă, în toată paradoxala ei rigoare. Stranietatea se întîlneşte cu definitivatul. Deschizi cartea şi lumea se răstoarnă. Fiecare frază e o certitudine spulberată şi totuşi, la sfîrşitul ei, ai sentimentul certitudinii. Fiecare argument îţi provoacă o tulbure insatisfacţie şi totuşi, la capătul argumentării, eşti convins. Fiecare paragraf aduce cu sine o complicare a lucrurilor, dar, după ce l-ai citit, simţi că ai întîlnit simplitatea ultimă. Tot ce ţi se comunică pare deja cunoscut şi, în acelaşi timp, abia cunoscut. Te izbeşti, la fiecare pas, de inacceptabil şi sfîrşeşti prin a accepta totul. Ba nu: prin a accepta mai ales ceea ce pare inacceptabil.

● Sufletul destrupat nu gîndeşte, ci vede. Gîndirea e ceea ce face sufletul cînd e împovărat de trup.

● Diferenţa dintre nord şi sud este, întrucîtva, diferenţa dintre bere şi vin. Vinul nu se potriveşte cu ţările ceţoase – spune undeva Ernst Jünger. Berea e barocă. Halba are amploarea stilului „colosal“, iar gulerul alb de spumă care o încoronează cu o bonomă exuberanţă are turgescenţa ornamentaţiei contrareformiste. Luther opunîndu-se Papei e spiritul berii opunîndu-se viţei-de-vie.

● Don Quijote nu e romanul unui singur destin, al unei singure căi: calea lui Don Quijote. E şi calea lui Sancho Panza. Două drumuri poate urma omul pentru a se mîntui: drumul eroului, dar şi drumul scutierului, al celui care slujeşte şi însoţeşte eroul. Nu toţi putem fi „eroi“. Nu oricine e făcut să răstoarne lumea întreagă cu pîrghia duhului său. Dar e dată oricui şansa de a intra în serviciul celor care o pot face. Şansa de a sluji un destin mare poate fi începutul unui destin la fel de mare. În afara jocului pică doar aceia care, incapabili de a fi eroi, se zidesc pe ei înşişi în orgoliul de a nu sluji. Don Quijote şi Sancho ar putea fi parabola europeană a celor două mari şcoli ale budismului: Hinayana şi Mahayana, calea celor puţini şi calea celor mulţi, corabia mică şi corabia mare. În termeni biblici: Poarta cea strîmtă şi Poarta cea largă. Cu specificarea că Poarta cea largă e şi ea o „strîmtoare“, pe care mulţi n-o pot trece. Nu oricine poate fi Sancho Panza…

● Din Oscar Wilde (Dorian Gray):

„Toţi cei care încearcă să epuizeze un subiect îşi epuizează ascultătorii.“

„Pot să rezist forţei brute, dar raţiunea brută e cu totul insuportabilă. Folosirea ei este, într-un fel, o faptă necinstită. Înseamnă să loveşti sub intelect.“

„În ziua de astăzi, oamenii cunosc preţul fiecărui lucru şi valoarea nici unuia.“

● Din jurnalul portughez al lui Mircea Eliade: „O serie de note şi informaţii în legătură cu unele lecturi (…), pe care îmi propun să le dezvolt şi să le transcriu. În fond, nu ar fi ele mai preţioase decît atîtea cărţi pe care le am în cap? Nu ar trebui să le redactez pe ele mai întîi? De ce nu am avut, pînă acum, curajul unui Nietzsche, sau al unui Kierkegaard, de a filosofa pe experienţe personale, de a scrie aforistic, fragmentar? Obsesia mea a fost studiul erudit, contribuţia ilizibilă sau, abia acum, în urmă, tratatul bine închegat. De ce nu un carnet de note, ca ultimile cărţi ale lui Nietzsche? Trebuie să am acest curaj – şi îl voi avea“. Nu a apucat să-l aibă… Dar ce nobilă încurajare – mutatis mutandis – pentru fragment, pentru o colecţie cinstită de „note, stări, zile“…

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite