Dan Dungaciu: Câte divizii are Maia Sandu?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

A rămas celebru răspunsul lui Stalin la dorinţa papei Pius al XII-lea ca Sfântul Scaun să participe la tratativele de pace: „Dar câte divizii are papa?”...

Cam aşa se pune problema şi astăzi dincolo de Prut: victorioasă cu un scor fără precedent, Maia Sandu va trebui, după ce fanfarele plecă din piaţă şi steagurile nu mai flutură, să răspundă la această întrebare irepresibilă: câte divizii are, până la urmă, preşedintele Maia Sandu?

Să schiţăm, pe scurt şi la cald, sub semnul acestei interogaţii, tabloul (post)electoral de la Chişinău.

  • Rezultatul alegerilor prezidenţiale din R. Moldova nu a fost chiar o surpriză şi, pe fond, era predictibil chiar din primul tur. Ieşirea în/din decor a lui Vladimir Plahotniuc în 2019 l-a lăsat descoperit pe Igor Dodon, reprezentantul său la putere şi la guvernare pe vremea Binomului Plahotniuc-Dodon. Iar lăsat singur, Dodon nu reuşeşte nimic. A fost permanent un secund, un Voronin în pantaloni scurţi, un personaj proptit. Şi când proptele au dispărut, a căzut şi el.  
  • Igor Dodon a rămas un politician al trecutului, incapabil să iasă din propria mediocritate. O copie palidă, niciodată un original. Între cele două tururi ale alegerilor prezidenţiale şi-a dat arama pe faţă: a jignit, a ameninţat, a folosit tot portofoliul electoral a lui Vladimir Voronin, în vremurile negre ale acestuia, reeşapat: a vorbit chiar despre un scenariu Belarus în R. Moldova, a considerat diaspora „un electorat paralel”, a vrut să „dea la bot” celor care i se opun. Pe scurt, un om înfrânt înainte de turul al doilea. Ultima găselniţă a socialiştilor după care Igor Dodon ar putea deveni, după o renunţare la funcţia de preşedinte, premier - numit de preşedintele interimar Zinaida Greiceanîi, actualul speaker al parlamentului – şi să preia guvernul şi majoritatea parlamentară, devine şi mai ridicolă în lumina diferenţei de scor dintre el şi Maia Sandu. Un asemenea scenariu, chiar dacă ar fi posibil, teoretic vorbind, este imposibil pentru un personaj precum Dodon... Pentru liderul socialist, clopotele politice au început să bată.  
  • Voturile din diaspora au amplificat victoria, nu au fost decisive, dar prezenţa lor masivă sunt un element care nu mai poate fi neglijat de aici înainte. Pachetul de control, cel puţin la prezidenţiale, va trece, treptat, în afara R. Moldova! Vestea bună e că sunt voturi europene, ceea ce arată că posesorii de cetăţenii româneşti sau de paşapoarte româneşti (fiecare după cum preferă) nu au plecat, politic vorbind, definitiv din R. Moldova pro-europeană sau pro-românească. Şi asta nu e rău deloc. Contribuţia lor economică (remitenţele) s-a dovedit esenţială pentru supravieţuirea ca stat a republicii, contribuţia lor politică se va dovedi de aici înainte decisivă pentru orientarea strategică a republicii.  
  • „Ăştia decid soarta noastră, ăştia ne decid soarta...”, zicea, la un moment dat, cu năduf, un cetăţean aflat în localitatea Varniţa – printre acei cetăţeni de pe malul drept al Nistrului care erau acolo încercând să împiedice ca cei din stânga Nistrului să fie aduşi organizat (adică plătit) la vot, iar voturile transnistrene să nu se deverseze în apa electorală din R. Moldova şi să o infesteze. Adică să modifice, pervers, rezultatul. De data asta Tiraspolul nu a reuşit. Dar ceva rămâne: Transnistria va deveni, în fiecare campanie de alegeri, o ameninţare. Dacă până acum regiunea separatistă era o ameninţare „externă”, adică purta riscul unei federalizări/statut special a republicii care periclita orice şansă, fie şi teoretică, de apropiere a R. Moldova de UE sau România, acum, mult mai concret, Transnistria devine o ameninţare „internă”, adică ceva care, la limită, poate perturba sau denatura un proces electoral din stânga Prutului. Ceva bun tot a ieşit de aici: inclusiv din raţiuni electorale, nimănui nu îi va mai trece prin minte să (re)deschidă dosarul „soluţionării” transnistrene (includerea regiunii în condiţiile actuale ar muta controlul politic şi strategic la Tiraspol).  
  • Legitimitatea politică a Maiei Sandu este acum la apogeu. Pe bună dreptate. A câştigat glorios, dar, pe fond, este un comandant fără armată. Indiferent cât de bine se vede victoria ei din afară – şi se vede bine! -, mingea e în R. Moldova. Care va fi relaţia între instituţii, cum se vor aşeza unele faţă de altele puterile din stat, cum va putea (con)lucra preşedintele cu guvernul sau parlamentul. Căci indiferent unde va face Maia Sandu prima vizită în calitate de şef de stat – chiar indiferent nu e! -, ea nu poate promite mult şi nici nu poate primi mult. Totul depinde de guvern, de majoritatea parlamentară. Şi asta va deveni limpede repede pentru toate ţările dispuse, teoretic, să dea o mână de ajutor republicii. Să o dea, cui?  
  • Când candidezi pe o platformă anticorupţie e relativ simplu să fii inclusiv, să aduni în jurul tău mulţimi diverse şi cu agende nu neapărat comune. Problema este că, ulterior, trebuie să fii extrem de exclusiv, adică exclusivist, respectiv să fii foarte atent cu cine te aliezi şi pe cine girezi. Căci cei care te-au susţinut pentru lupta ta anti-corupţie nu e clar pe cine aveau în primul rând în minte când se gândeau la corupţie! Iar azi, în parlamentul R. Moldova, este plin de asemenea potenţiale „candidaturi”. Nici PSRM (partidul coruptului Igor Dodon), nici PDM, nici Pro-Moldova, nici Partidul Shor nu mai pot deveni parteneri de dialog, nici măcar „soluţii imorale”. Orice alianţă cu aceştia ar deveni o anulare din start a oricărui proiect politic Maia Sandu. Ar însemna anularea fulgerătoare a unei legitimităţi fantastice şi câştigate cu greu.  
  • Şi totuşi, ce e de făcut? Anticipatele sunt misiune (practic) imposibilă, mai ales dacă le faci cu Constituţia în mână. Strada te poate ajuta, prin presiuni, dar nu mai mult. Deci, cum o faci? Aici nu avem niciun răspuns ferm. Important este pentru Maia Sandu să nu facă paşi greşiţi. Timpul va răspunde la această întrebare, probabil că presiunea – tacită - a străzii, legitimitatea Maiei Sandu plus anumite condiţionalităţi din afară pentru finanţarea unei republici aproape pe butuci vor fi elementele care vor debloca procesul. Inclusiv anticipatele.  
  • Ce înseamnă să nu facă paşi greşiţi? Chestiunea revenirii la „consensul” din iunie 2019, evident, nu se mai pune. Dacă nu se pot genera anticipate, ce mai poate face până în 2023, anul alegerilor parlamentare la termen? Un joc de rezistenţă politică. Flancată de o echipă solidă de consilieri, Maia Sandu poate începe o luptă la baionetă cu o majoritate parlamentară şi un guvern ostile. Cu un veritabil „guvern din umbră”, preşedinţia ar ţine sub o presiune enormă executivul şi legislativul. Responsabilităţi mari nu va avea, dar va avea o tribună redutabilă, şi internă şi internaţională. În acest scenariu, teoretic, în 2023, proiectul politic Maia Sandu – la nivel de legislativ şi executiv - va putea deveni realitate. Şi cel mai puternic din republică.  
  • Unioniştii sunt perdanţii principali ai acestor alegeri, cel puţin la nivelul proiectului politic distinct. Altminteri, ca pro-europeni, au câştigat. Doar că ei nu sunt doar atât, dacă vor să fie ceva. „Moldovenismul europenist” al Maia Sandu nu este anti-românesc, dar nici nu poate fi foarte pro-românesc; nu se află în contradicţie/opoziţie cu unionismul basarabenilor dar nici nu se suprapune cu el. Suportul liderilor unionişti pentru Maia Sandu a fost explicit şi de înţeles. Dar de aici înainte e de urmărit cum va funcţiona această relaţie. Până la urmă, în perspectiva unor anticipate, când vor fi fiind ele, sau a alegerilor la termen, unionismul nu se poate identifica cu proiectul politic al Maiei Sandu fără riscul anihilării lui politice. Sigur, sunt şi ei (pe) acolo, pro-europeni, dar unioniştii nu trebuie să fie indistincţi. Căci dacă nu îşi mai asumă nicio diferenţă, de ce i-ar mai vota cineva? Mai bine o votează direct pe Maia Sandu. În politică, nimeni nu votează copia când are la îndemână originalul.  
  • Petru cineva de la Bucureşti care a urmărit alegerile din republică, un gând care i-ar veni în minte ar fi că R. Moldova seamănă izbitor cu România: vot masiv în diaspora pentru prezidenţiale, secţii de vot fără buletine suficiente, cozi interminabile... Da, dar să nu exagerăm. Dihotomia românească din dreapta Prutului nu este între Est şi Vest, precum ruptura adâncă din R. Moldova (Maia Sandu o fi încercat să nu divizeze societatea, dar va prezida deasupra uneia gata dezbinate de predecesorul Igor Dodon!). Ca să ilustrăm printr-o metaforă: în România nu există, la nicio alegere, două rânduri de cozi electorale, ca în R. Moldova. Două rânduri de cozi care ilustrează, în mic, destinul republicii desprinse din fosta URSS. Despre ce e vorba? Despre cozile la vot de la Varniţa (unde transnistrenii pro-ruşi votau masiv pentru Dodon) şi cozile de la Frankfurt (unde pro-europenii votau masiv pentru Maia Sandu)... Ele reprezintă, în realitate, contradicţia şi tensiunea strategică a republicii. Două cozi electorale ca două cordoane ombilicale care leagă R. Moldova de spaţii diferite. Ca să folosim expresia lui Igor Dodon, o leagă, concomitent, de două „lumi paralele”... De data asta, în 2020, a învins Frankfurtul. Dar ce va fi mâine, nu vom şti, într-o republică politică cu suişuri şi coborâşuri, cu iluziile unora şi deziluziile altora, niciodată decisive, niciodată definitive. Căci viaţa politică din stânga Prutului pluteşte, bezmetic, în valuri, când unii sus, când alţii jos, fără ca tabăra Est sau Vest să repurteze vreo victorie decisivă, fără ca republica să-şi găsească vreo ancoră solidă care, cel puţin, dacă nu o împinge în Vest, măcar să o oprească de a se mai întoarce vreodată în Est. Până la urmă, miza proiectului politic Maia Sandu este dacă va fi de partea valurilor care se duc şi se sparg de ţărm, sau de partea ancorei ferme.
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite