Cumpăna războiului. În așteptarea declicului salvator
Războiul din Ucraina este în cumpănă, la un an și jumătate de la invazia rusească. Niciuna din părțile combatante nu și-a atins obiectivele iar rezultatul luptelor este neconcludent.
Lărgind cadrul, ca în cinematografie, vedem că nu numai războiul din Ucraina este în cumpănă și nu știm în ce direcție o va lua în cele din urmă, ci lumea întreagă este un lung șir de conflicte indecise, părând blocată între ordinea liberală actuală, pe care unii o văd în declin și o vor distrusă, și ordinea iliberală propovăduită de revizioniști, pe care ceilalți o resping. Nimeni nu cedează.
Așteptăm de la un an la altul declicul salvator, ieșirea la liman, soluția la impasul structural în care ne-am împotmolit, deblocarea, detensionarea lumii și a societăților noastre, gura de aer proaspăt a unor vești bune, alinarea stresului în care trăim, dar acest declic întârzie iar energia negativă continuă să se acumuleze.
Să urmeze oare o surpriză tactică de mari proporții a Kievului, un declic militar?
Sau unul tehnologic, un salt la nivel mondial al SUA, care să facă diferența și să prăbușească încrederea Imperiului Răului (în termenii lui Ronald Reagan) că va mai putea prelua vreodată supremația militară și tehnologică, așa cum a fost „războiul stelelor” în anii ‘80?
Un declic politic intern, la Moscova, care să-l elimine peste noapte pe Putin și să oprească delirul imperialist și expansionist al Kremlinului?
Sau poate unul economic, o cădere a economiei de război suprasolicitate a Rusiei și o rămânere fără resurse a mașinăriei de război a lui Putin?
Un declic social, ridicarea poporului rus, trezit dintr-odată din beție, în toate sensurile posibile, și din hipnoza în care l-au scufundat minciuna continuă, propaganda începută în grădinițe și discursul aberant al conducătorilor săi autocrați, inclusiv influența nefastă a unei biserici înapoiate, corupte și obtuze?
O lovitură fulgerătoare de intelligence, care să reseteze lupta?
Un semnal rațional al Chinei, în războiul din Ucraina?
Un candidat moderat, centrist și la o vârstă rezonabilă care să câștige președinția în SUA, atenuând apoi dezbinarea politică profundă a societății americane, polarizarea democrației și radicalizarea?
O reformă briliantă a UE, care să împace deopotrivă pe cei care vor more Europe cu cei care vor less Europe?
O reducere de la sine, peste câțiva ani, a problemelor climatice care produc în prezent atâta anxietate și știri de presă alarmiste?
Un noroc neașteptat al lumii occidentale, care să rezolve blocajele într-un mod pe care noi nu l-am putut prevedea?
Sau ne facem iluzii și nu va fi nimic din toate acestea, niciun declic salvator, nicio soluție miraculoasă, ci doar continuarea tensiunilor, agravarea problemelor și o bătălie lungă, de uzură, dusă deopotrivă pe plan extern și pe plan intern?
Războiul și lumea sunt în cumpănă. Toate se leagă între ele, prin fire subtile și rețele de interdependențe. Lumea este încinsă până la incandescență de tensiunile, faliile și schimbările care se anunță, amenințătoare, din toate părțile. Problemele geopolitice, de securitate, militare, tehnologice, economice, energetice, ideologice, educaționale, informaționale, climatice cresc necontenit, ca într-un cazan sub presiune.
Suntem în căutarea unei soluții dar soluția (încă) nu vine. După cum s-ar putea să nu vină niciodată așa cum o așteptăm noi, clară, luminoasă, puternică și salvatoare, ci să fie doar una parțială, temporară și în nuanțe intermediare de gri, care să ne scoată cumva din acest capitol al istoriei -care ne pare acum o fundătură, înainte de explozia finală, deși știm bine, rațional vorbind, că o asemenea viziune alarmistă este o exagerare - și să ne ducă în următorul capitol, cu alte probleme și alte provocări. Dar impasul sistemului global este cert.
Ar putea fi, după un alt scenariu, evocat inclusiv de secretarul de stat Blinken, un întreg deceniu al crizelor majore, al turbulențelor - inaugurat de criza pandemiei de COVID-19, la începutul lui 2020 - și al transformării lumii. „Deceniul schimbărilor”.
Ar putea fi acesta un alt fel de „al Treilea Război Mondial”, războiul generației noastre, hibrid, complex, multidimensional, epuizant, cu o presiune care să se prelungească infernal până la orizontul lui 2030 sau dincolo de acest prag, înainte de a vedea ceața risipindu-se și contururile clarificându-se din nou, într-un fel sau altul. Dacă alte generații au avut războaie mondiale convenționale, odată la câteva decenii, acesta ar putea fi un alt tip de război – cel pentru impunerea noii ordini mondiale, dar nu unul în care se mobilizează armate uriașe care trec granița, ci un război pentru mințile oamenilor, un război al influenței.
Ar putea fi ceea ce anumiți autori numesc „permacrisis”, adică o criză permanentă, intrarea într-o foarte lungă eră de instabilitate, insecuritate și incertitudine, cu care va trebui să ne obișnuim să trăim tot restul vieții.
Nu doar războiul din Ucraina este în cumpănă, așa cum am văzut, ci lumea întreagă pare prinsă în încleștarea prelungită între cele două mari viziuni și modele de organizare politico-socială actuale – cel al democrațiilor liberale, promovat de Occident, și cel autoritarist iliberal sau chiar dictatorial, dacă privim spre marii lui promotori din Est, China și Rusia.
Ucraina este doar o secvență a acestei confruntări gigantice, paradigmatice. Mai sunt multe alte falii și tensiuni, subsumate atacului aceluiași mare curent revizionist împotriva ordinii liberale. Situația este cu atât mai complicată cu cât dușmanii Occidentului și-au găsit, din nefericire, „idioți utili” chiar în interiorul societăților democratice, pe care îi învață să se prevaleze cu ipocrizie de libertatea de expresie oferită de lumea liberală, de drepturile și libertățile lor neîngrădite, în timp ce ei împroașcă în rețelele sociale șuvoaie de fake news, dezinformare, critici vehemente și pretenții aberante, atacuri de decredibilizare a instituțiilor democrației și Occidentului, practicând discursul urii și făcând direct sau indirect jocul Rusiei și al Chinei, adică exact al marilor dictaturi ale lumii actuale.
Balanța de putere dintre cele două mari tabere politice și culturale, în sens larg (liberală versus iliberală sau centristă versus extremistă) încă nu dă semne clare în ce parte se va înclina. Nimeni nu știe cu precizie cum va fi reconfigurată ordinea mondială, la finalul acestei confruntări epice. Dar, cu siguranță, referindu-ne doar la perspectiva geopolitică regională, Ucraina și Republica Moldova sunt chiar pe această falie periculoasă, încercând să pășească decisiv în lumea occidentală și să se agațe în ultimul moment de marginea ei, văzând cum pământul se rupe adânc sub ele.
Noi, pe marginea prăpastiei, dar dincoace de frontiera Vestului, deși privilegiați de un trecut recent care ne-a fost favorabil după 1989 și ne-a deschis la un moment dat porțile NATO și UE, ne batem cuie în talpă, ne facem singuri probleme și ne scufundăm în mlaștina unui an electoral 2024 dezolant, fără soluții politice interne credibile, cu creșterea curentului antioccidental și cu un declin educațional îngrijorător la nivelul societății.
Vremea compromisului încă nu a venit în războiul din Ucraina, dar există semnale că se ia în considerare și un astfel de deznodământ gri, mai puțin tranșant, formulat printr-o negociere care se va derula la un moment dat, menită să evite dezastrul ciocnirii frontale a celor două blocuri. Cert este că nu avem un scenariu unic, ci mai multe variante în care lumea își poate descoperi viitorul – de la cele radicale, confruntaționale și tranșante, la cele moderate, ale negocierii și compromisului, care i-ar putea lăsa pe toți nemulțumiți de rezultat dar măcar fără să fi trecut prin catastrofa războiului global.
Pe scurt, vorbim în sens larg de războiul între susținătorii și adversarii valorilor liberale, cu tot ce înseamnă acestea, la suprafață și în profunzime, pe plan extern și intern, în înțelesul cel mai cuprinzător al termenului.
Trăim o mare încercare de schimbare în rău a lumii, începută cu ani în urmă, înainte de invadarea Ucrainei. Unii promovează acest proiect revizionist în mod deliberat și interesat, alții sunt doar inconștienți, manipulați și ignoranți. Astăzi, revizioniștii formează un grup destul de larg, difuz și eterogen, numit generic „iliberali”, constituit din radicali de dreapta sau de stânga, în diversele și multiplele lor versiuni ideologice, cu diverse frustrări: antioccidentali sau antiamericani (în Europa), anti-globaliști (peste tot în lume), anti-UE sau anti-NATO (deopotrivă în EU și în SUA), anticapitaliști, anti-corporatiști, wokiști (în special în SUA) și neomarxiști (cam peste tot în democrațiile liberale), ecologiști extremiști și anarhiști (urcați oportunist pe creasta valului schimbărilor climatice), anti-imigraționiști (UE și SUA), fundamentaliști religioși și tradiționaliști (SUA, UE), anti-vacciniști, naționaliști, suveraniști, protecționiști, conspiraționiști, negaționiști, mai nou anti-ucraineni etc. Acest curent contestatar nu este unit nici ca tematică, nici ca tonalitate și stilistică. Unii îi urăsc pe alții dar, paradoxal, toate facțiunile contestatare, foarte diferite între ele, strigă în cor că vor schimbarea lumii. Iar numărul lor este din ce în ce mai mare. Așa cum știm de mult, extremele se unesc atunci când e vorba să răstoarne ceva, chiar dacă nu se înțeleg în a pune altceva în loc, pentru că mulți dintre membrii lor sunt „pescuitori în ape tulburi” iar revolta este ceea ce le convine cel mai mult.
Se dorește în prezent o stopare a cursului liberal și democratic al lumii, început cu peste două secole în urmă, în Marea Britanie, SUA, Franța, apoi treptat în restul Europei și într-o mare parte a lumii. După 1800, liberalii au contestat, cu argumentele lor raționale și înnoitoare, fundamentele lumii vechi, tradiționaliste, conservatoare, repurtând victorie după victorie, timp de vreo 200 de ani, mărind treptat spațiul libertăților individuale și naționale și zdrobind agresorii din Războaiele Mondiale, până la dispariția imperiilor, a tiranilor, regimurilor comuniste europene și opresiunii. Acum, suflul mișcării liberale pare că a obosit și se încheagă un curent în sens invers, alimentat pe plan global de ascensiunea Chinei și de activismul agenților de influență ai Rusiei în rețelele sociale din spațiul european.
A mai rămas în Europa, așa cum știm, un ultim centru de putere cu aspirații imperiale, la Moscova, și un conducător, Putin, aflat la putere de 23 de ani, care visează să reconstruiască acest imperiu, în a treia lui versiune, după cel Țarist și cel Sovietic, eșuate în secolul trecut. Russkyi Mir, căci așa se numește conceptul imperial al lui Putin, este un imperiu înapoiat ca nivel de dezvoltare politică, economică și mai ales socio-culturală, uriaș ca întindere teritorială, violent și debil în esența lui, un gigant înarmat dar cu picioare de lut, o dictatură care se încăpățânează să nu cedeze pretenția de a domina națiunile din jur, refuzând orice democratizare, modernizare, liberalizare, deschidere și transparentizare. Bullying-ul rusesc în Europa a devenit, pentru mulți, insuportabil.
Până acum, rezultatele luptelor din Ucraina au fost neconcludente iar linia frontului a stat aproape nemișcată în ultimul an, cu mici variații, după prima înaintare masivă a rușilor pe pământul Ucrainei, în primăvara anului trecut.
Ucrainenii au blocat însă înaintarea rușilor, după ce au primit arme occidentale „ușoare”, defensive, eficiente. Au trecut chiar la contraofensivă anul acesta în iunie, după ce ajutorul militar occidental a urcat la categoria „grea”, ofensivă, cu mare putere de distrugere și rază mai lungă de acțiune. Tot nu a fost suficient.
Situația pare acum, din nou, blocată. Trei linii succesive de apărare bine construite de ruși, pe o adâncime de câțiva zeci de kilometri, de-a lungul unui front lung, de peste 1000 km, și terenurile minate peste tot obstrucționează înaintarea semnificativă a ucrainenilor. Progresele sunt mici, lente, dar există. Orice se poate întâmpla de acum înainte, în lunile următoare. Mai ales dacă ar veni, la toamnă, și avioanele F-16 în sprijinul Forțelor Armate ale Ucrainei (o chestiune încă în discuție, pe fondul ezitărilor americanilor și al evaluărilor tactice care se fac la Washington și la NATO), pentru a permite acestora să lovească decisiv și precis, în spatele liniilor de apărare ale rușilor, deschizând apoi drumul trupelor de eliberare și curățare a teritoriilor. Nu avem însă nicio garanție că se va trece curând la nivelul superior de armament și va intra în luptă și aviația.
A început așadar al doilea val al contraofensivei ucrainene, la peste o lună și jumătate de la declanșarea campaniei de eliberare a teritoriilor ocupate. De data aceasta, ucrainenii încearcă să spargă liniile de apărare rusești din regiunea Zaporojie dar și din est, lângă Bahmutul pierdut acum câteva luni, cu intenția evidentă de a tăia coridorul terestru sud-estic care leagă peninsula Crimeea, anexată încă din 2014, cu teritoriul Federației Ruse. Rușii, la rândul lor, atacă noapte de noapte orașul și portul Odesa de la Marea Neagră și întreaga regiune de sud a Ucrainei, inclusiv porturile dunărene de la frontiera cu România.
Ambele părți combatante înțeleg bine că lunile de vară și toamnă vor însemna poziționarea la intrarea în iarnă și, destul de probabil, poziționarea la momentul începerii discuțiilor privind armistițiul, cândva în cursul anului viitor. Fiecare își dorește o poziție cât mai bună, de la care să pornească negocierile – rușii, cât mai mult teritoriu ocupat, iar ucrainenii, cât mai mult teritoriu eliberat. Nici Rusia, nici Ucraina nu sunt mulțumite cu situația actuală.
Trebuie să mai spunem clar încă o dată, nici măcar un eventual armistițiu nu va însemna pace, ci doar sfârșitul luptelor. Este, cred, maximul ce se poate spera pentru 2024, adică o oprire a războiului (armistițiu), nicidecum un tratat de pace autentic, deci încheierea definitivă a conflictului de fond dintre Rusia și Ucraina. Conflictul în sine va fi lung, probabil încă mulți ani de acum înainte, niciuna din părți nefiind împăcată cu ceea ce va trebui să accepte pentru compromisul încheierii luptelor.
Nu voi obosi să repet ceea ce am spus în ianuarie 2022, înainte de invazia armatelor lui Putin, pe care mulți încă nu o credeau ca posibilă, și anume că Rusia va pierde pe termen lung războiul din Ucraina. Atunci când, în 2030 de exemplu, își va face bilanțul cost-beneficii al Războiului lui Putin, Rusia va ieși aproape sigur în pierdere, chiar dacă va păstra o parte din teritoriile ocupate. A câștiga sau a pierde un război înseamnă astăzi mult mai mult decât teritorii, înseamnă în primul rând o diferență în ceea ce privește calitatea vieții și perspectivele (oportunitățile) pe care le au cetățenii de a fi fericiți și de-a-și împlini aspirațiile, trăind într-o țară sau în alta. Privit astfel, Ucraina va câștiga în fața Rusiei.
Până atunci însă, suntem în așteptarea declicului salvator, care să soluționeze impasul mult mai larg și mai complex în care ne aflăm. Iar războiul și lumea în care trăim continuă să fie în cumpănă.
Se încarcă comentariile...
