Cine e Pavlik Morozov

0
0
Desen de Vali Ivan
Desen de Vali Ivan

Sunt sigur că puţini sunt chiar şi cei din generaţia mea care mai ştiu cine este Pavlik Morozov.  Pavlik Morozov, protagonistul unei povestiri ruseşti, învaţă la şcoală că oamenii se împart în două categorii: unii care iubesc regimul comunist, alţii care îl urăsc.

Dar asta nu e totul: micuţului Pavlik i se inculcă ideea că aceia care îl iubesc pe tovarăşul Stalin sunt datori moral să-i denunţe (încă nu cunoaşte cuvântul, dar înţelege ce se aşteaptă de la un elev premiant ca el) autorităţilor pe cei care cârtesc contra regimului. Trăgând el cu urechea, după cum fusese instruit, îi aude pe tatăl şi pe unchiul lui spunându-şi la un păhăruţ de votcă păsurile. E convins din prima clipă că e vorba de doi duşmani ai poporului şi îi pârăşte dirigintelui de la clasa lui. Care diriginte duce preţioasa informaţie la Partid.

Cei doi cârtitori sunt imediat ridicaţi de Securitatea Statului sau, cum am spune noi astăzi, arestaţi. Pavlik primeşte laude în faţa colegilor lui de şcoală şi e considerat un mic erou. Am uitat dacă povestirea îi urmăreşte destinul mai departe. Citeam zilele trecute o carte a sinologului francez Simon Leys (la care voi reveni într-un număr viitor), în care este relatată o întâmplare similară din China lui Mao: la Nanjing, în 1971, în toiul  „Revoluţiei culturale“, un bărbat este executat, cu un glonţ în ceafă, în faţa câtorva mii de persoane, pentru că făcuse bucăţi un portret al lui Mao; fusese denunţat de propria fiică, în vârstă de 12 ani. Scrie Leys în „Pădurea în flăcări“: „Copilul a făcut obiectul elogiilor oficiale; i-a fost celebrat eroismul; şi-a denunţat public legăturile cu criminalul ei tată; şi şi-a proclamat hotărîrea de a deveni de aici înainte o fiică credincioasă a Partidului“.

Desuet şi neavenit

La începutul anilor 1990, când mi-am reamintit de povestirea despre Pavlik Morozov, faimosul şi enervantul punct 9 al „Proclamaţiei de la Timişoara“ propunea o lege a lustraţiei îndreptată contra foştilor lideri comunişti, care urmau a fi privaţi de ocuparea unor funcţii de conducere în noul regim postdecembrist. Nu neapărat judecaţi, nici condamnaţi, doar invitaţi să nu se amestece în politică şi administraţie. Propunerea n-a ajuns niciodată în parlament, unde, şi dacă ar fi ajuns, n-avea nici o şansă de a fi votată: în marea lor majoritate, parlamentarii aleşi liber şi democratic ar fi căzut ei înşişi sub incidenţa legii cu pricina. Aceste lucruri au fost demult uitate. Scăpaţi de presiunea incompatibilităţii, aceiaşi oameni vor vântura, cu un succes tot mai mare odată cu trecerea timpului, ideea că n-are nici un rost să vorbim de crimele comunismului. Şi până la urmă, iată, se pare că ne-au convins pe cei mai mulţi. Raportul Tismăneanu n-a făcut decât să rupă ţara în două, majoritatea căutându-i nod în papură sau ignorându-l, prea puţini fiind aceia care au continuat să parieze pe un eventual proces al comunismului. Generaţia 2000 îl consideră desuet şi neavenit. Ba chiar se ridică voci din rândurile ei care găsesc comunismului merite demne de respect.

O lege a dosarelor

Înlăturarea foştilor nomenklaturişti ne mai părând utilă, niciun proces al vechiului regim, de actualitate, Istoria a găsit totuşi o cale de a se răzbuna contra uitării masive: au fost scoase la iveală dosarele de securitate. Nu o lege a lustraţiei, ci una a dosarelor. Şi nu atât foştii activişti au devenit ţinta, ci oameni de rând care, şantajaţi, ameninţaţi, întemniţaţi în anii comunismului, au colaborat cu Securitatea. Pe scurt, au turnat. Au făcut, în definitiv, ceea ce au făcut băieţaşul sovietic şi fetiţa chinezoaică. Să nu-mi spuneţi că e o mare diferenţă între una şi alta. E vorba în ambele cazuri de rodul nefast al unei educaţii asemănătoare. Sigur că turnătorii adulţi aveau, ei, o opţiune, spre deosebire de copiii pervertiţi fără ştiinţa lor. Opţiunea era însă limitată. Iar slăbiciunile şi interesele omului, nelimitate. Ca să nu spun că au existat şi turnători convinşi de importanţa gestului lor. Problema esenţială este că sistemul comunist s-a bazat pe turnătorie ca pe o pârghie în controlul societăţii. În acest scop, a-i învăţa pe cetăţeni încă de mici să toarne era absolut necesar. Eventualele bariere morale dispăreau de la vârste fragede. Educarea crea obişnuinţă. Cu cât mai sistematică şi mai precoce, cu atât mai solidă.

Toate acestea mă determină să cred două lucruri. Primul este că numărul mare de turnători, potenţiali sau reali, din comunism constituie una din  operele cele mai de seamă ale regimului, printre puţinele încununate de succes. Şi nu doar pe hârtie. Al doilea este că nu mi se pare exagerat să întrevedem în folosirea educaţiei într-un scop atât de puţin nobil cum este turnătoria, dacă nu un plan, cel puţin o intuiţie genială a regimului. Una din urmări, după căderea comunismului, a fost chiar opoziţia feroce la o lege a lustraţiei, care lovea în nomenklaturiştii de ieri, şi relativa îngăduinţă faţă de legea dosarelor, care lovea mai puţin în foştii membri de partid, şterşi periodic de pe listele securităţii, decât în cetăţenii obişnuiţi, deveniţi turnători de voie sau de nevoie, după o temeinică şi laborioasă operaţie de pervertire a conştiinţelor prin inversarea criteriilor morale.

Voi reveni.          

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite