Câteva zile de niponocentrism

Azi-noapte, m-am întors din Japonia, unde am fost mânat de ceva imperative profesionale şi de chef de plimbare. (Preţiozitatea legată de „imperative” este pentru colegii de birou, evident).

Separat de respectivul pretext şi de respectivul motiv, ghes mi-a dat şi o curiozitate specială: aceea de a încerca să-mi explic specificul nipon şi succesul economic japonez (care şi cât este ori a fost) altfel decât să recurg la statisticile economice despre nivelul de robotizare al industriei şi la adevărurile clişeizate despre disciplina şi puterea de muncă a localnicilor.

Aşa că, profitând de conferinţa la care am participat, am discutat despre subiect cu mai mulţi niponi şi neniponi, dacă pot să zic aşa. Insuficient de satisfăcut însă de rezultatul conferenţierilor pe tema dată, mi-am zis că cea mai bună cale de a apuca curiozitatea de coarne ar fi să japonez prin propriile simţuri împrejurimile, motiv pentru care m-am plimbat, preţ de câteva zile, prin Tokyo şi Kyoto.

Iar concluzia plimbărilor mele este că planeta Japonia se învârte, şi ea, în jurul Soarelui, cu diferenţa că se învârte altfel decât planeta noastră.

Nu-mi plac generalizările şi nu m-aş aventura să spun că japonezii sunt, cu toţii, de un anumit fel. Există, desigur, diferenţe, devieri de la normă, contravenţii şi nuanţe. M-aş opri, totuşi, la acele ingrediente care, în opinia mea, dau gust specificului japonez. Şi, repet, am în vedere nu statistici oficiale despre performanţe şi productivitate ori savante analize sociologice, ci percepţii strict personale asupra felului de-a fi al acestor oameni. Îmi asum, evident, riscul ca aceste aprecieri subiective să nu corespundă adevărului „sociologico-istoric”, dacă o exista unul, ori să fie calificate drept proiecţii şi idealizări care vin din partea unui turist ageamiu în căutare de pitoresc şi senzaţional.

Respect

1. Întâi de toate, ceea ce m-a impresionat în contactul cu japonezii a fost respectul. Respectul lor pentru părinţi (nu de puţine ori am văzut comeseni care celebrau debutul sau sfârşitul prânzului ori cinei prin ample plecăciuni de recunoştinţă ale copiilor în faţa părinţilor). Respectul lor pentru strămoşi (numeroase ritualuri, centrate pe acest imperativ). Respectul pentru lucrul bine făcut (obsesia perfecţionismului văzută drept cheia evoluţiei fulminante de după război). Respectul pentru natură şi pentru mediul urban (Tokyo, de exemplu, deşi are 14 milioane de locuitori, este o metropolă extrem de curată şi de bine întreţinută, un oraş în care fumatul este interzis până şi pe stradă). Respectul pentru reguli şi pentru lege (de unde şi o rată a infracţionalităţii mult mai scăzută în comparaţie cu a celorlalte ţări industrializate). Respectul pentru oameni în general şi pentru timpul lor (punctualitatea este una dintre cele mai vizibile forme de respect, iar Japonia este locul de baştină al sinonimiei între “a merge uns”-“a funcţiona ceas”-“a circula tren”).

Separat de aceste cunoscute expresii ale respectului, una anume m-a atins şi m-a surprins în mod particular, o uzanţă-binom bună să te lase cu gura căscată şi cu pălăria jos. Am în vedere veneraţia pentru onoare şi consideraţia pentru valoarea banului, ambele condensate într-o regulă nescrisă: lipsa ciubucului din mediul serviciilor. No tips, please. Fără bacşiş, întrucât el îmi lezează demnitatea şi onoarea, zice japonezul. Aşadar, în timp ce multe dintre limbile planetei se grăbesc întruna să importe peşcheşuri de sinonime ca să poată face faţă şpăgii (intuiesc că, în competiţia asta, limba română se bate pentru titlu), japoneza se mulţumeşte să rămână săracă pe subiect, iar Japonia face din “no tips” o impresionantă regulă de comportament respectuos. Nu pretind că ea este pură la capitolul eticii practicilor administrative şi guvernamentale, dar semnalul transmis printr-o asemenea normă m-a făcut să reflectez nu doar la valoarea onoarei pe care japonezii o venerează (şi) prin această prohibiţie, ci şi la valoarea în sine a banilor.

Când mă uitam într-o zi la şoferul de taxi care îşi scotocea scrupulos sertăraşul de mărunţiş să-mi dea restul până la ultimul şfanţ, mi-am amintit că, în copilăria mea timpurie, am fost foarte mişcat de o povestioară ecranizată în alb-negrul vremilor de atunci. Imaginea mi-e proaspătă şi-n mintea de acum: un fiu rătăcitor se întorcea din pribegie şi-i arăta tatălui averea agonisită sub forma unei monede, iar părintele o lua, mima că o analizează pe ambele feţe şi apoi o arunca cu dispreţ în cuptorul fierăriei sale. Asta o dată, de două ori, de trei ori până când, într-o zi, gestul de dispreţ al tatălui a fost întrerupt de protestele ferme ale feciorului care le înlocuiseră pe cele palide şi formale de până atunci şi care probau că moneda aceea era, de data asta, ban muncit.

Revenind la anti-ciubucăreala japoneză, insistenţa şoferului de taxi de a-mi restitui ultimul bănuţ însemna, în fapt, refuzul lui de a încasa un ban nemuncit şi respectul pentru prezumata valoare a muncii mele incorporate în acea monedă. Însemna, cumva, consideraţia pentru preţul corect ca etalon al justeţei în raporturile comerciale. Pentru că ce este, în fond, un bacşiş? E o supraplată care transformă banul dintr-o convenţie de evaluare a valorii într-o măsură aleatorie de conştientă supraevaluare a ei. În plus, o supraevaluare asociată, în unele situaţii, cu grandomanie în loc de generozitate - în cazul donatorului - şi, respectiv, cu linguşeală umilitoare în loc de recunoştinţă smerită - în cazul beneficiarului (cazul sutei de dolari plasate în sutienul manelistei de la nunta de sâmbătă, de exemplu).

Politeţe

2. Revenind la japonezi, sentimentul de respect pe care l-am regăsit pretutindeni şi care m-a impresionat este asociat cu o la fel de ubicuă şi impresionantă politeţe. La prima vedere, politeţea, ca formă de expresie a respectului. La a doua vedere, politeţea ca fond. Asta pentru că ea nu se exprimă doar prin simple şi formale formule de salut, de introducere şi de finalizare a unui anumit subiect (mesaj, discuţie, întâlnire etc.). Nu doar prin maniere elegante de dragul manierelor elegante. Nici prin acel how are you today?, transformat din întrebare în îndemn, din îndemn în lozincă, din lozincă în şlagăr şi ajuns azi interjecţia de rumeguş a politeţii de lemn. Atât cât am înţeles eu din zilele mele nipone, în japoneză, politeţea se traduce, şi ea, prin stare şi sentiment.

A fi politicos pare să fie o normă de bază a codului moral individual, o adânc internalizată datorie de onoare. Pentru un neavizat, politeţea japoneză poate părea exagerată, sofisticată, prea ritualizată. În ce mă priveşte, deşi am fost adesea îndoit balcaniceşte de autenticitatea expresiei de curtoazie, m-am gândit că tocmai acest exces ritualic transferă politeţea din registrul formal în unul de substanţă. Când o priveam pe asistenta de la recepţie care mă conducea la lift şi mă saluta cu ample plecăciuni, mă simţeam onorat, dar stingher pentru că nu aveam răspuns pe măsură. Odată aciuat în lift şi scăpat din aria vizuală a asistentei, m-am simţit mai liberat de sarcina unei replici adecvate dar, până la închiderea completă a uşilor însă, aveam să constat mirat că salutul ei continua. Deşi nu mai eram în contact vizual unul cu celălalt (eu fiind cumva mascat de una dintre uşile glisante care se pusese în mişcare) o puteam vedea într-o bucată din oglinda liftului ca într-o retrovizoare: mignonă, kimono multicolor şi impecabil, palmele împreunate la piept, nemişcată în plecăciunea-mătanie. Plecăciune pentru mine, mătanie pentru sine.

Ceremonie

3. Respect şi politeţe, celebrate în ceremonie. Ritualurile ocupă, pare-se, un loc special în viaţa japonezilor. Regret, nu mă pricep să explic sofisticatele proceduri de celebrare a ceaiului, de venerare a strămoşilor, de naştere, de însoţire şi de moarte (nici nu ştiu dacă ar fi cazul). În Japonia asemenea obiceiuri se şi studiază în şcoli şi facultăţi, iar diploma de doctor de ritual e la mare cinste. Ceea ce am simţit însă în contactul cu mediul nipon m-a făcut să reflectez asupra ceremoniei în sine, a tihnei şi a îndemnului de a ne trage sufletul. Zisa globalizare şi post-modernismul ne tot biciuiesc de la spate urlând la noi că nu (mai) avem timp, gata, totul este pe repede înainte>>>fast forward, fast-second life, fast e-food, fast e-love, fast facebook şi fast e-book, fast e-totul. Toată graba asta mă e-nervează şi mă e-xasperează, e-vident. Ştiu că şi Japonia contemporană este şi ea dementă şi maniacă şi post-modernă, iar unii tineri niponi par din altă specie. Contactul cu japonezii de rând (ori poate doar plăsmuirea din mintea mea după discuţia cu Noriko-san) mi-a dat însă senzaţia că, totuşi, nu suntem pierduţi, că mai avem un pic de timp, că minutele se măsoară tot ca pe vremuri. Că aşteptarea bucuriei este o bucurie în sine şi merită trăită ca atare. Că momentele frumoase au dreptul să fie, cu adevărat, onorate. Că ceremonia tocmai asta înseamnă: să-ţi tragi sufletul ca să poţi, ritualic, să ţi-l pui pe masă. Aşa cum pentru japonezi ceremonia ceaiului înseamnă pregătirea lui ca expresie a respectului pentru oaspeţi, pentru mine Crăciunul este ceremonia aşteptării lui.

Solidaritate

4. O altă notă de călătorie din expediţia mea niponă este nota de zece pentru solidaritate. Dacă ar fi să dau credit unei doamne binevoitoare care m-a ghidat jumătate de zi prin Kyoto, foarte mulţi japonezi şi-au asumat, timp îndelungat după dezastrul produs de tsunami-ul din 2011, o genuină stare de doliu (reflectată în scăderea vizibilă a apetitului pentru petreceri, plimbări şi divertisment). În fapt, chiar dau credit acestei informaţii. Întâi de toate, pentru că japonezii par să posede un veridic sentiment al apartenenţei la familie, grup şi comunitate. Pe urmă, cred în povestea asta pentru că este foarte frumoasă şi emoţionantă (prea e plină lumea de poveşti urâte şi serbede, musai să fie o reechilibrare compensatorie pe undeva). În fine, veridicitatea acestei istorii vine şi din convingerea mea că tre’ să existe pe planetă un loc unde oamenii nu celebrează inundaţiile beţivănind torente de rachiu cocoţaţi pe taburete mai înalte decât nivelul puhoaielor. Dacă povestea e adevărată, vă rog să recunoaşteţi că solidaritatea japonezilor este, şi ea, impresionantă.

Candoare

5. Evident, japonezii nu-s perfecţi. Am remarcat însă că, atunci când nu ştiu ceva, ei îşi îneacă adesea nepriceperea în candoare. Într-o zi am cerut la concierge o recomandare pentru un bun restaurant. De care să fie?, m-au întrebat privirea de gheişă şi zâmbetul curios. Japonez, of course, am răspuns eu cu convingerea că opţiunea mea este (şi) un compliment. Ok, zic privirea şi zâmbetul, da’ ce tip de japonez, sushi, sashimi, tepanyaki, tempura?... Aha, mormăi eu, restaurantele sunt specializate pe sortimente… Aş încerca din fiecare, n-aveţi o sugestie pentru unul cu de toate, vorba ceea? Ăsta a fost primul moment când privirea şi zâmbetul s-au metamorfozat într-un cap înclinat a mirare-blocaj-amabilitate-oops!, toate laolaltă exprimate printr-un oooooo prelung pe care l-am mai întâlnit pe parcursul experienţelor mele japoneze, dar mi-a fost mereu greu să-l traduc în europeană. Servit cu ooul prelung, ezitant şi moale, am evitat să-l halesc şi-am revenit de unde plecasem. Ok, am zis, da-ţi-mi ceva bun, oricare dintre ele, opţiunea dumneavoastră este şi a mea. Ooul s-a mirat din nou şi-a revenit cu pagoda de opţiuni, una peste alta: sushi, sashimi, etcetera, etcetera. Eu am repetat neajutorat că mă las pe mâna şi pe gustul ooului, dar ooul a chemat nişte găinuşe ca ajutoare şi, după îndelungi consultări, s-a pus pe explicat ce tip de mâncare serveşte fiecare restaurant din lista scurtă. Când a ajuns pe la al patrulea, pentru că engleza din dotare era mult mai aproximativă decât a mea şi pentru că, înainte de a-mi veni rândul, mă auzise vorbind franţuzeşte cu un belgian, a dat-o persuasiv pe furculisioane.

La restaurantul ăsta, se aduc, on amène, începe ooul, des filles fraîches. Oooo, zic şi eu, lost in translation, restaurant la care se bagă fete proaspete, hmmm, nu sună rău de loc. După care, în secunda doi, secundă de cruntă dezamăgire, mi-am dat seama că gălbenuşele blonde pe care voia să mi le servească ooul erau nu fete proaspete, ci filete proaspete. Deh, are şi paronimia deziluziile ei… După care discuţia a continuat în frangleză, onomatopee şi semne fără ca eu să pricep nici ce-mi explică conciergăreasa şi nici de ce nu scapă de mine cu o opţiune, oricare, similară cu aceea care mi-ar fi fost servită la mine la Stanbul: baştane, mergi pe mâna mea şi n-o să-ţi pară rău, aşa că du-te unde te trimit io că-i giugiuc. Învestită cu misiunea de a alege ea însăşi în locul meu, conciergăreasa s-a blocat complet, a uitat şi bruma de frangleză pe care o aproxima şi a capitulat măcinată de remuşcări. Capitularea mea a fost în schimb înseninată de convingerea că nu te poţi supăra pe un om care, deşi nu-ţi răspunde cum vrei, te copleşeşte cu ingenuă bună-credinţă. Dacă ar fi înţeles româneşte, i-aş fi spus că nu-i nimic, gestul contează.

Niponocentrism

6. Într-una dintre plimbările mele prin Kyoto am văzut o hartă a lumii. Fiindcă îmi plac hărţile, am analizat-o minute în şir, privind cu jind şi dor – recunosc - înspre Paris, Toscana şi Poiana Ţapului, dar fermecat de niponocentrismul afişat şi asumat în această perspectivă cartografică. Conform ei, Japonia e-n centru, America de Sud şi Africa atârnă ca două ciorchine de struguri ţesute la marginile mileului, Midle Est-ul este California, iar Vestul este reprezentat cu mândrie de Senegal, Sierra Leone, Liberia şi Burkina Faso.

Cu un dram de indulgenţă, pot include pe listă şi Portugalia. Obligado, minunată poartă nouă. Din poarta nouă pe care v-o împărtăşesc alăturat lipseşte doar boul, holbându-se la ea.