Câteva cuvinte şi amintiri la despărţirea de Alexandru Darie

Nu mi-a fost niciodată la îndemână, omeneşte nu avea cum să-mi fie, să scriu despre dispariţia marilor artişti. Însă cred că niciodată nu mi-a fost mai greu decât acum când încerc să aştern pe ecranul computerului câteva cuvinte la moartea marelui Artist care a fost, rămâne regizorul Alexandru Darie.

Şi aceasta fiindcă începuturile mele în profesia de critic de teatru, formarea mea în domeniu sunt strict, intim legate de marea, imensa, copleşitoarea lui personalitate. Poate tocmai de aceea voi fi nevoit- şi îmi cer iertare pentru asta- să fac nepermis de mult referire la propria mea persoană.

Am ajuns în Oradea, ca proaspăt profesor de Limba şi literatura franceză, în toamna anului 1981. Cum nu aveam acolo, cel puţin pentru moment, nici prieteni, nici cunoştinţe îmi petrecem multe seri la spectacolele Teatrului de Stat din localitate. Nu dovedisem însă nici în facultate, nici un an sau doi ani după aceea cine ştie ce aplecare pentru o eventuală comentare cu ambiţii de profesionist a spectacolelor de teatru. Refuzasem chiar categoric o propunere a profesoarei mele, Maria Vodă-Căpuşan, reputat specialist în Teatru, să fac o teză de licenţă despre Sartre. Îl preferasem pe Mallarmé. Câţiva ani însă teza mea de doctorat se va ocupa de efectul de spectacol.

Cu toate acestea, în 1984 am scris o primă cronică pe care am expediat-o pe adresa revistei Teatrul. Marea mea şansă a fost aceea ca manuscrisul a căzut în mâna marii profesioniste a domeniului Myra Iosif Fischmann. Care, fără să mă cunoască, şi-a asumat riscul şi responsabilitatea publicării.

În toamna anului 1983, directorul de atunci al Teatrului, dramaturgul Mircea Bradu, dăduse o mare lovitură. Reuşise să îi convingă să vină la Oradea pe proaspăt absolvenţii Alexandru Darie, Cristian Şofron şi Daniel Vulcu (acesta din urmă de la Şcoala de Teatru de la Târgu Mureş). I-a mai adus ori readus în Teatru pe scenografa Maria Miu şi pe regizorul Victor Ioan Frunză.

Întâmplarea a făcut ca Maria, Ducu şi Cristi să primească apartamente în imediata vecinătate a blocului în care locuiam eu însumi. Firesc, deci, ca la scurtă vreme după ce făcuserăm cunoştinţă, să devenim şi prieteni. Ne întâlneam aproape seară de seară, vorbeam despre orice şi despre toate, făceam politică, ascultam emisiunile Europei Libere, le comentam cu mare asiduitate, însă preocuparea esenţială pentru tuspatru era, desigur, teatrul.

La un moment dat, Ducu mi-a făcut o propunere neaşteptată. Lucra la o viitoare premieră cu un spectacol cu piesa lui Mihail Săulescu Săptămâna luminată, rebotezată preventiv, de teama cenzorilor, Porţile. M-a întrebat dacă nu vreau să asist la repetiţii. De fapt, gândul lui secret era să îl şcolească pe neştiutorul care eram în cum se naşte şi cum se face teatrul. A cerut în prealabil permisiunea actorilor din mica distribuţie şi aşa s-a întâmplat că am luat parte seară de seară la repetiţiile ce au avut loc în faza lor preliminară în sala festivă a Liceului „Gojdu”, iar apoi la Teatru. S-a zămislit atunci o bijuterie de spectacol, o excepţională mostră de teatralitate, extrem de subversivă. La fel era şi spectacolul cu Apa, montat exact în acelaşi timp de Victor Ioan Frunză şi Adriana Grand. Ambele au avut parte de o singură reprezentaţie, cea din cursul Săptămânii de Teatru Scurt. Au urmat denunţurile, scandalul, prudenţa, ameninţările, intimidările, interdicţiile, tăcerea. Plus suferinţa noastră.

În primăvara anului 1986 a venit experienţa magnifică a pregătirii marii împliniri cu Amadeus. Am avut şansa de a vedea cum se zămislesc, din creioanele-minune ale Mariei Miu, decorurie, iar, de la un moment dat, încolo Ducu a socotit că a venit momentul să asist iar la repetiţii. Superbe. Excepţionale. Fascinante prin implicarea, participarea artistică, emoţională a întregii distribuţii, prin felul în care regizorul lucra cu toţi actorii.

Am asistat, cred, la toate repetiţiile, am fost în sală la toate cel 18 reprezentaţii de la sediu, am însoţit spectacolul în turnee. Am făcut acelaşi lucru când  Ducu şi Maria, de data aceasta, din păcate, fără Cristi, plecat deja la Nottara, au încercat să pună în scenă Zece hohote de râs de Tudor Popescu. În ziua vizionării cu oamenii partidului, Ducu mi-a spus că ar fi bine să fiu în sală. S-ar putea să fie unica reprezentaţie, m-a avertizat el. De la Bucureşti venise, spre a nu rata evenimentul, regretatul critic literar Laurenţiu Ulici, mare împătimit de teatru, în sală se afla şi Cristi. Când s-a terminat spectacolul, Cristi mi-a spus scurt- Nu trece! Nu are cum! Şi nu a trecut. Ceea ce a văzut publicul câteva luni după aceea a fost o versiune amputată, doar pe jumătate super-vizată de regizor.

Au plecat imediat după aceea la Bucureşti, mai întâi la Teatrul de Comedie, mai apoi la Bulandra şi Maria, şi Ducu. Nu înainte de a-mi fu spus gata, acum eşti pregătit. 

Ce pot să spun acum la despărţirea definitivă de Ducu? Un mulţumesc îndoliat. Şi faptul că nu voi uita vreodată minunatele lecţii de teatru ce mi-au fost date de Alexandru Darie.