Cât de mult iubim copiii? Despre cazul copilului legat cu funia

Tu ce fel de copil ai fost, copilul-proprietate a familiei, copilul-proiecţie a frustrărilor părinţilor, copilul-invizibil, copilul-substitut de soţ/soţie, copilul-decorativ, copilul-adult, copilul-abandonat, copilul instituţionalizat etc? Cu siguranţă unul dintre cei pentru care părinţii şi societatea îşi declarau public dragostea neţărmurită şi angajamentul de protecţie.

Copiii sunt lumina ochilor noştri, împlinirea viselor noastre, rostul nostru pe lume, singura noastra misiune este să-i creştem mari etc. Realităţile, întâmplătoare sau statistice, ne avertizează că în spatele adoraţiei se află în unele situaţii şi multă ipocrizie. Copilul legat cu funie şi ţinut în soare la 40 de grade în curtea centrului de plasament Domniţa Bălaşa din sectorul 6 din Bucureşti, de către îngrijitori care au şi ei probabil copii, nu este o excepţie, ci un simptom. În patria noastră iubitoare de copii, unii dintre aceştia sunt abuzaţi emoţional, fizic şi sexual, în familii sau în plasament.

Un studiu realizat de Departamentul de Asistenţă Socială din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai , privind Abuzul şi Neglijarea Copilului în Balcani arăta că, în anul cercetării (2011) 65,8% dintre copii au avut experienţe de abuz psihologic, cum ar ignorarea, evitarea comunicării, nerecunoaşterea meritelor, defăimare, denigrare, nerespectarea intimităţii sau umilire.

42,3% dintre fete şi 48,0% dintre băieţi afirmau că au avut parte de comportamente parentale care intră în categoria abuzului fizic, iar abuzul sexual era raportat de 5.5% dintre băieţi şi 4.8% dintre fete.

Relele tratamente nu sunt investigate de autorităţile competente (DGASPC-urile)şi nici anchetate de autorităţi decât într-o mică măsură (3-5%), fapt ce transmite mesajul că abuzul asupra copiilor este tolerat.

Drogarea, imobilizarea sau lovirea sunt considerate legitime în cazul copiilor cu dizabilităţi

Copiii din centrele de plasament şi de reabilitare neuro-psihică, copiii statului, trăiesc în cea mai rea dintre lumile posibile, unii dintre ei suportă toate abuzurile descrise mai sus, în acelaşi timp. Abandonaţi de părinţi, unii dintre ei cu dizabilităţi intelectuale, sunt doar beneficiari împotriva cărora se pot înfăptui cele mai oribile abuzuri fără că acestea să fie considerate crime.

Centrul de Resurse Juridice (CRJ) afirmă într- un raport din 2015 că 1.500 de copii şi tineri cu dizabilităţi au murit în mai puţin de patru ani în instituţii din 27 de judeţe. Deşi legea obligă autorităţile să considere decesele din instutuţiile privative de libertate, cum sunt şi aceste centre din subordinea Ministerului Muncii şi Protecţiei sociale, drept suspecte, în foarte puţine cazuri şi uneori doar prin eforturile CRJ unele dintre acestea au ajuns să fie anchetate de poliţie. Cele mai multe sunt clasate însă ca moarte naturală, chiar şi acelea survenite în locaţii în care au fost semnalate nereguli şi abuzuri.

În România dizabilitatea constituie legitimitatea pentru drogarea copiilor din centre cu neuroleptice, sau imobilizarea lor în paturi cu legături pe perioade lungi de timp (li se văd escarele!), sau pentru violentarea lor şi în orice caz încă o cauză a morţii naturale. 

Cel puţin aşa reiese din rapoartele poliţiei şi Parchetului care ar trebui, măcar ele şi post-factum să le facă dreptate. Aceasta este o mostră de ordonanţă de clasare în cazul unor abuzuri fizice raportate de CRJ poliţiei Oradea şi investigate de către Parchet:

situaţia de faţă trebuie analizată pornind de la premiza că sarcina de a educa un minor (abandonat de familie şi crescut într-un mediu ostil) nu este o sarcină uşoară şi nici o sarcină ce poate fi îndeplinită întotdeauna şi în toate cazurile numai cu mijloace de maximă blândeţe. Sunt situaţii în care trebuie să se procedeze, dimpotrivă cu fermitate şi chiar cu severitate în scopul de a-i corija pe minor şi de a-1 determina la o conduită corespunzătoare.

Efectele instituţionalizării: tulburări cognitive ireversibile

Puţini dintre noi ştim, nici măcar responsabilii oficiali nu au aflat, dar în orfelinatele din România a fost desfăşurat timp de aproape 10 ani un studiu condus de o echipă de cercetători de la Universităţile americane Harvard, Maryland şi Tulane. Studiu a fost plătit inclusiv din bani publici, dar rezultatele lui nu sunt integrate în politicile publice. Cercetarea a demarat la începutul anilor 2000, cam în acelaşi timp cu scandalul european făcut de baroneasa Emma Nicholson, europarlamentar la acea vreme, în urma căruia au fost oprite adopţiile internaţionale, care degeneraseră, ce-i drept, în vânzare de copii.

Totuşi studiul realizat de echipa cercetătorului Charles Nelson, profesor de pediatrie la Harvard Medical School şi la Boston Children’s Hospital demonstrează că asistenţa maternală şi adopţia sunt cele mai bune soluţii pentru copiii abandonaţi. Şi mă întreb câte dintre familiile româneşti ar adopta un copil cu dizabilităţi intelectuale? Unele e adevărat nici nu şi-ar permite să-l crească. În timpul cercetării au fost comparaţi din punct de vedere neuro-cognitiv copii aflaţi în centrele de plasament şi cei daţi temporar, pe perioada studiului, în asistenţă maternală.

Charles Nelson a explicat pentru Washington Post ce se întâmplă cu copiii care rămân în plasament după vârsta de doi ani:

Creierul este dependent de experienţă pentru a se dezvolta normal. Ce se întâmplă în situaţii de neglijare, cum este cea a copiilor instituţionalizaţi, acolo unde experienţa lipseşte? Creierul este într-un fel de mod de stagnare şi întreabă: Unde este experienţa? Unde este experienţa? Iar dacă experienţa nu se produce, acele circuite fie nu se dezvoltă, fie se dezvoltă atipic, iar rezultatul este o conectare greşită. Ce se întâmplă cu aceşti copii care ajung adulţi? Speculaţia este că se vor afla progresiv într-o situaţie din ce în ce mai dezavantajoasă pentru ei

Dezinstituţionarea proastă produce în continuare victime

Copilul de la Domniţa Bălaşa nici nu se mai află în scripte în centrul de plasament, ci a fost aşa cum se numeşte oficial dezinstituţionalizat, adică mutat din centru într-o căsuţă construită în curtea centrului, în îngrijirea aceluiaşi personal! Cu alte cuvinte este dovada că procesul de dezinstituţionalizare, anunţat de ministrul Muncii Rovana Plumb după scandalul mediatic Domniţa Bălaşa, dacă nu este competent realizat şi monitorizat va continua să producă victime, fără nume, fără număr.

Centrul de Resurse Juridice şi FDSC atrag atenţia asupra acestei situaţii într-o scrisoare deschisă adresată Rovanei Plumb: ”După standardele şi practicile actuale existente în aceste instituţii, acel copil este unul dintre cei ”favorizaţi”, care beneficiază de condiţii ”mai bune ca la mine acasă” (am citat din declaraţia unui administrator al unui astfel de centru din jud. Bihor)!”

CRJ a trecut în anii precedenţi pe la Domniţa Bălaşa. Din raport reţin doar următorul pasaj din mărturiile copiilor, relevant pentru mentalităţile celor care conduc astfel de centre:

un angajat al Centrului (D.) „ţipă mereu la noi şi ne ceartă”. Discutând cu şefa Centrului despre comportamentul angajatului său am constatat că îi era cunoscut şi îl consideră „necesar” şi „util” pentru dezvoltarea copiilor deoarece ei pot vedea în el caracterul „unui bărbat”. Nu consideră că abuzul verbal este o problemă”.

De la abuz verbal la copilul legat cu funia e doar un pas atunci când primul nu e sancţionat, la fel şi de la funie la înfometare, ori mai rău, la moarte ca la Poiana Mare, dosar în care România a fost condamnată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru moartea tânărului de 21 de ani Valentin Câmpeanu căruia i-a încălcat dreptul la viaţă.

CRJ şi FDSC încearcă să-i atragă atenţia Rovanei Plumb că Domniţa Bălaşa e doar un caz:

Acolo unde nu există vecini (majoritatea cazurilor), cine ar putea sesiza astfel de cazuri? Dar când se întâmplă în interiorul instituţiilor (iar în majoritatea cazurilor)

Şi mai ales asupra lucrurilor pe care trebuia să le facă, dar şi-a aminit de ele doar acum: ”Pentru dezinstituţionalizare nu este suficientă doar voinţa politică! Unde este sistemul FUNCŢIONAL de servicii sociale pentru persoane cu dizabilităţi (cf. pct. 4)? Unde este STRATEGIA de implementare a Convenţiei ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilităţi ratificată de România încă din anul 2010 (cf. pct. 3)? Unde sunt MONITORIZAREA şi ANALIZA corectă a sistemului existent în baza căruia să se elaboreze Planul de dezinstituţionalizare, prevăzut, de altfel, în Strategia încă neadoptată (cf. pct. 2)? Şi nu în ultimul rând, unde sunt serviciile alternative în comunitate (profesionist monitorizate şi finanţate indiferent dacă sunt publice sau private) şi care să permită dezinstituţionalizarea ca ultim pas al unui întreg proces?”

În Parlament a fost depusă o lege, realizată cu contribuţia societăţii civile, care instituie standarde clare şi un mecanism de monitorizare autonom, în subordinea Parlamentului. Dar legea zace în sertare pentru că nu-i aşa, altele sunt priorităţile: veniturile demnitarilor. Până la urmă soarta copiilor instituţionaliaţi nepriveşte pe toţi.

Doar ei sunt copiii statului!