Când miroase intens a război, lumea (inclusiv noi) se întoarce la calculul resurselor

S-a spus că acest tip de raționament era definitiv depășit și că, logic, urmau să dispară rapid vechile și primitivele raționamente de tip militar bazate pe calculul probabilității conflictelor în funcție de apetitul marilor națiuni pentru controlul unor noi teritorii bogate în resurse. N-a fost să fie așa și, iată, revenim la pledoariile care vorbesc despre controlul unor noi teritorii pentru a asigura deplina securitate națională și a-i da temeliile urgente pe care, prin producția intensă de armament, să-și poată reface economia  obligată să funcționeze, cum scrie la manual, în regim de „economie de război”. Nimic mai frumos, nimic mai promițător și mai mobilizator pentru conștiința militarilor, cea istoric formată din cizme și cască, decât apelurile de tipul „:totul pentru front, totul pentru victorie”. Problema este, descoperă cu disperare politicienii mai tinerelor generații, că războiul pentru a obține teritorii și resurse costă în prima etapă enorm de multe resurse pe care trebuie să le livrezi în ritm continuu și predictibil, fie doar la nivel național, fie pentru a răspunde corespunzător și foarte predictibil, angajamentelor luate în cadrul unei alianțe militare.

În acest context, toate scenariile realiste se fac în raport cu aceste variabile, nu multe, iar rezultatele tehnice sunt extrem de precise, exact cum sunt și perspectivele d viitor care se desprind de aici. Și, invariabil în perioadă de pre-conflict de mari proporții și de intensitate ridicată (deci consumator enorm de resurse), primul raport care se cere privește starea depozitelor naționale, cele civile și militare, inclusiv rezervele naționale de răspuns la situații de crize civile și militare (război, cataclisme, etc). În funcție de rezultat, se calculează capacitatea de rezistență a unei națiuni și a armatei sale (în cazul nostru numărul de zile în care ar putea rezista până la sosirea aliaților din NATO). Indiferent de metoda de calcul și scenariul luat în discuție, calculul s e face începând de la rezervele de combustibil și de capacitatea sistemului energetic de a funcționa în situații de criză dar și de angajamentele deja încheiate cu parteneri externi pentru furnizarea de energie și securizarea tranzitului de mărfuri și echipamente, altele decât cele militare.

Caz în care revenim la tabele clasice, uitate cam demultișor în favoarea discursurilor și promisiunilor politice. Iar primul tabel interesant deoarece ține direct de asigurarea posibilă a supraviețuirii naționale îl constituie cel al țărilor cu cele mai mari rezerve de petrol deoarece toate marile promisiuni de înlocuire totală a surselor clasice de energie s-au dovedit greu dacă nu imposibil de implementat pe termen mediu, cu costuri insuportabile pentru economiile țărilor mici și mijlocii. Conflictul actual din Ucraina ca și cel aproape mereu de declanșare între Israel și Iran au arătat că, dincolo de poziții politice general și apartenență la alianțe, fiecare dintre statele lumii au început să-și joace propriile cărți în raport cu țările de pe această listă, inițial cuprinzând țările OPEC și acum extinsă la formula OPEC+. Aveți aici lista celor 15 țări cu cele mai mari rezerve dovedite de gaze și petrol. Printre aceste, în top 5, în ordine crescătoare, Emiratele Arabe Unite cu rezerve de petrol în 2023 de 113 miliarde barili, Irak (rezerve în 2022 de 149 miliarde barili), Iran (rezerve în 2022 de 208 miliarde barili), Arabia Saudită (în 2022, rezerve de 267 miliarde barili) și Venezuela (cu rezervele sale estimate în 2022 la 303,2 miliarde barili). Citiți analiza pe care v-am indicat-o și este interesant că și aici apare confirmarea știrii că, indiferent de sancțiunile occidentale, Rusia – tocmai fiindcă dispune de resurse – „a avut venituri care s-au dublat  între septembrie-octombrie anul trecut, ajungând la 176,3 miliarde dolari” profitând de accesul favorabil pe piețele chineză și indiană.

România a decis – și, după părerea mea, foarte a bine a făcut – să redeschidă mai vechile și foart6e solid odinioară implantate contacte strategice pe piețele Orientului Mijlociu, exact în acele țări arabe devenite acum centrul real și foarte ofertant pentru afaceri și cu perspectivele de reformă rapidă spre noile priorități ale lumii de mâine. Foarte bine facem că, în fine, după atâția ani de pauză, vrem să profităm de ce avem și, spre exemplu, să deschidem portul Constanța spre un trafic internațional de mare calibru, din toate punctele de vedere și, eventual după exemplul turcilor, să devenim și noi un hub transport energie, cel puțin pentru zona noastră de energie, conectându-ne la circuitele majore care sunt (sau pot fi) garanții de supraviețuire în condițiile în care schimbările climatice evidente sunt și un factor major de risc, poate mai mare decât cel militar.

Poate exact asta este direcția în care să se facă ceva din moment ce, în relația de profit viitoare c u Ucraina se pare că am pierdut definitiv startul, așa cum spun cei de la cursdeguvernare care informează că în Planul pentru reconstrucția Ucraine, prezentat la Kiev, „România nu este membru al Platformei și nu are nici statut de observator ca Polonia sau Statele Baltice”.

Alții vor fi participanții la reconstrucție și, ca în Irak, ne vom alege cu amintiri, eventual felicitări și medalii. Dar proiecte reale care să schimbe fața României și să deschidă canale de cooperare poate că acum să fie vorba, începând cu Qatar și Emirate, continuând în această logică cu Arabia Saudită, țările care contează în economia regională deschisă acum pentru marile proiecte internaționale.