Beach Boys – „Pet Sounds“
0Adolescența absoarbe ca un burete toată informația, apoi o decantează în funcție de ceea ce alege filtrul afectiv, de aceea este atât de important ce vedem, ce ascultăm și cu cine ne însoțim în acea perioadă de radicală transformare.
De aceea rămânem atât de atașați de muzica pe care o ascultăm cu ”gașca”, de aceea mulți prieteni rămân pe viață pentru că au împărțit aceeași cameră, aceeași farfurie când se asculta muzică. Majoritatea albumelor noastre preferate provin din vremea primei tinereți, pentru că am crescut odată cu ele. Cu toate astea, mai există momente când un artist anume sau un titlu aparte ne oferă posibilitatea de a menține cel mai plăcut sentiment care ne domină copilăria: mirarea. Surpriza vine spontan, de unde nu te aștepți sau atunci când ajungi firesc la uimitoarele legături pe care unele mari realizări muzicale le-au realizat în timp. Pentru mine, cel mai bun exemplu de descoperire târzie a fost David Bowie, poate așa am reușit să-i percep corect dimensiunea, să-i acord timpul pe care-l merită. Apoi au venit albumele descoperite din una-n-alta sau la recomandarea unor surse credibile. E și foarte greu să reții din prima tot ce oferă anii ’60 și ’70, vine momentunl în care realizezi că poate îți ajunge o viață să cuprinzi esențialul. Poate.
Fiind total captivați de Beatles, nu am putut primi în aceeași măsură ceea ce realizau Beach Boys, cu un imens succes în țara lor. Sau poate pentru că aici nu prea mergem la surfing. Piesele lor esențiale au stat mai departe, de aceea le-am ascultat mai târziu. Era ceva unic acolo, armoniile, atmosfera, ceva ce te face să cauți ceea ce atrage, pe lângă melodie. Atunci am realizat ce înseamnă ”Pet Sounds”.
”Pet Sounds”, al unsprezecelea album Beach Boys, o provocatoare și uneori dureroasă expresie a unui tânăr care caută iubire, acceptare și calm cu teama că un loc unde acestea sunt disponibile nu există. Provocarea care ne fascinează pe ”Pet Sounds” stă în componentele esențiale ale oricărui album pop: muzica și versurile, în același timp simple și derutant de complexe, la care se adaugă componenta de unicitate: efectul bântuitor de după ascultare, pentru că aspirațiile și temerile insinuate de Biran Wilson sunt și ale majorității dintre noi. ”Pet Sounds” e despre noi, într-o măsură mai amplă decât alte albume în care ne regăsim, care ne transmite că nu suntem singuri, de aceea e imposibil să ne miște, chiar să schimbe ceva din noi. Brian a încercat să găsească echilibru înțelegând ce e în jurul lui și nu a reușit. Orice minte sau suflet care a trecut prin acest tumult se apropie de piesele de pe acest disc, recunoscând pragul dinaintea colapsului. Muzica e mult mai emoționantă în profunzime, mult mai mult decât arată emblema sub care apare.
Brian Wilson era din ce înce mai separat de tipicul existenței unei trupe. Începând cu 1965 (pînă prin ’67), The Beach Boys cântau în concerte fără el, în timp ce în studio erau doar un grup vocal, partea instrumentală fiind înregistrată de muzicieni de studio, cei mai buni din Los Angeles (Hal Blaine, Carol Kaye, Glen Campbell, Billy Strange, Jerry Cole și alți membri ai legendarei”The Wrecking Crew”). Brian petrecea mult timp în studio, iar primele particularități care aveau să se dezvolte pe ”Pet Sounds”, acele structuri armonice pe 4-5 voci care dădeau dimernsiuni subliminale unor versuri simple, s-au făcut auzite încă de pe piese înregistrate în 1963. Sunau atât de bine încât unii muzicieni de studio amânau alte sesiuni pentru a face parte din aceste piese. Legătura cu piesele de dinainte rămâne, dar detaliile de orchestrație și producție devin din ce în ce mai elaborate. Inspirația nu a venit deodată, ca efect al vreunei intervenții din sfere superioare, cum unora le-ar plăcea să creadă, ci după o muncă neîntreruptă, progresivă, care transformă talentul în succes. Puțini erau cu adevărat geniali, majoritatea munceau din greu ca să obțină excepția. Fiecare album era mai bun decât cel dinainte, iar această regulă devenea obișnuință. Era clar că grupul pregătea ceva deosebit, dar nimeni nu știa exact ce. Și mai era clar că nu va fi un album cu piese despre surf, fete, plaje și soare strălucitor. Muzica va prelua și va expune tulburător de sincer problemele unui om care se cam săturase să mimeze fericirea. Avea 23 de ani, era însurat cu o femeie frumoasă și dedicată, era liderul celei mai populare trupe din America, toți muzicienii îl respectau și i se arătau disponibili în orice moment, avea prieteni atenți și doi căței. Dar parcă nu vedea nimic din toate astea, era într-o permanentă frământare. Era momentul pentru o muzică onestă, pentru că erau puțini care să se plaseze la nivelul lui Wilson ca muzician, în schimb erau și cei care găseau multe în comun cu Wilson-omul. Mai mult, Brian tocmai ascultase ”Rubber Soul” albumul recent lansat de The Beatles, dar asta îl stimula, o aparentă amenințare îl făcea să fie și mai creativ.
”Rubber Soul” a apărut în decembrie 1965, arătând o evidentă maturizare în privința aranjamentelor, a invetivității, pe lângă darul melodic. The Beatles apăreau mai sofisticați, mai îndrăzneți, așa cum Beach Boys făcuseră câte un pas înainte pe câteva piese de pe ”Today!”. E greu de găsit momentul exact în care acest pas a fost făcut, cert este că ”Rubber Soul” era un întreg coeziv, toate piesele erau legate de aceeași manieră originală, avansată, de a concepe muzica. Și textele sugerau maturizare. Cei patru au trecut prin experiențe de viață, i-au cunoscut nuanțele. Foloseau mai multe instrumente, harmonium, sitar, bouzouki, distorsiuni pe chitara bas și tot felul de efecte obținute din mixer. Voiau experiment în aceeași măsură în care se bazau pe rigoare. În mare parte, albumele pop din acea vreme, așa cum am mai observat, foloseau ideea de album pentru a aduna două-trei hituri înconjurate de umplutură. ”Rubber Soul” a distrus acest model prin consistență, prin eliminarea totală a umpluturilor. Iar lui Brian i-a plăcut asta. Deși simțea concurența, îi admira pe The Beatles și nu ezita să o spună. Ascultase o declarație artistică integrală, o colecție completă, exact ceea ce își dorea. Ceea ce a realizat sporadic pe ”Today!”, voia să realizeze pe un material întreg. Iar noi nu putem compara cele două entități, nu cred că are rost. Am putea face câteva diferențieri de ordin tehnic, am putea compara structurile armonice, liniiile melodice, textele, dar nu cred că am putea decide cine e mai bun, nu e un concurs, nu putem cuantifica puritatea emoțională, rămâne să alegem în funcție de gusturi, de ceea ce ne atrage mai mult.
Brian Wilson l-a chemat la casa lui din Laurel Way pe Tony Asher, un agent de publicitate specializat în ”jingle-uri” (Barbie, Max Factor, Mattel -“You can tell it’s Mattel – It’s swell!”) și mai puțin în texte pentru muzică, i-a explicat că vrea să iasă din tipicul pieselor Beach Boys. Nu exista un concept cuprinzător, totul era dominat de dorința adresării din inimă, să ajungă la cât mai mulți oameni care să-l asculte și să-l cânte. Brian cânta o temă la pian iar Tony prelua ideea pe hârtie. Uneori vorbeau mult, pe subiect sau pe lângă, legând relația de lucru. Amândoi erau conștienți că trebuie să producă ceva memorabil. Timp de două luni, ianuarie și februarie 1966, au scris aproape tot repertoriul, inclusiv două piese instrumentale, ”Let’s go away for a while” și ”Pet Sounds” care ilustrează evoluția lui Brian ca autor și aranjor. Mesajul e clar și fără textul aranjat pe mai mult voci. Parcă ne-ar lăsa pe noi să completăm piesa, să creăm o lume imaginară și să rămânem puțin acolo. În afară de aceste două piese (și ”Sloop John B”), ”Pet Sounds” e definit de un mod strict personal de a percepe iubirea și locul ei în viața unui tânăr. Mai exact, percepția lui Brian Wilson în funcție de observații, trăiri și așteptări. Doar Tony Asher avea acces la conceptul tematic și putea interpreta emoțiile și noțiunile lui Brian. Albumul transmite disconfortul unui tânăr extrem de talentat care a deschis ochii într-o lume pe care nu o poate controla ca pe un studio. Este atât de diferit ca profunzime de celelalte albume Beach Boys, încât putem vorbi de două trupe diferite. Acesta poate fi unul din motivele pentru care ”Pet Sounds” nu a avut la noi impactul lui ”Rubber Soul”, a fost preluat ca o nouă colecție de cântece cu surf și mșini decapotabile, nepotrivite stării meteo-sensibile vest-europene. Autocunoașterea lui Brian exprimată în piese este uneori izbitoare. Își cunoștea lipsurile, reale și percepute, lucid și asumat, dorind mai mult de la el însuși. A articulat fără a se preface mirarea descoperirilor despre propria persoană și diferența dureroasă dintre lumea în care trăiește și cea în care și-ar dori să trăiască. Muzică și texte surprinzător de sincere. E suficient să citești titlul ”I just wasn’t made for these times” și să nu te simți singur.
Acum trebuie să ținem cont și de perioada în care se petrec toate aceste revelații și de nivelul influenței drogurilor psihotrope asupra întregii lumi muzicale. N-a prea scăpat nimeni de experiențele psihedelice, aparent stimulatoare, la originea multor capodopere, dar cu revers nemilos, ireversibil distructiv. Pe cât de inspirate sună unele producții muzicale, pe atât de jalnică e ipostaza artistului ”prăjit”, acaparat total de delirul mistic, ridicol confundat cu experiența spirituală. Distrează-te, creează, dar nu-ți face rău, asta au înțeles foarte puțini artiști, mai ales în perioada de maximă influență a acidului lisergic. Iar pentru omul încercat psihologic, ultimul lucru pe care să-l folosească este stimulentul chimic. N-o luăm chiar de la Mussorgsky, povestea lui Syd Barrett este prea cunoscută pentru a o dezvolta acum. Un exces de ”acid” peste un psihic fragil nu poate duce decât la ceva dezolant. La fel, Peter Green și-a amplificat schizofrenia prin consumul de droguri psihedelice, iar asta l-a trimis într-o spirală descendentă cu final nedefinit. Și-a revenit parțial, manifestând doar o umbră din ceea ce a fost. Abia citea un meniu, ce să mai vorbim de muzică? Depresia lui Jaco Pastorius, agravată de droguri, l-a adus pe acesta în stadiul de ”homeless”, departe de standardul foarte ridicat la care-și manifesta arta muzicală. Lista poate continua până la dimensiunile unui roman voluminos. Brian a luat LSD pentru prima oară în vara lui 1965 ( a devansat chiar și ”Summer of love”), spunându-i soției Marilyn că a avut o confruntare spirituală cu Dumnezeu. Experiența l-a extaziat, l-a tulburat, l-a schimbat definitiv, în niciun caz nu l-a făcut mai fericit sau mai sigur pe el. În timp ce ”Pet Sounds” căpăta formă, drogurile deveneau din ce în ce mai importante în viața lui Brian. Eu cred că el avea de mult albumul în minte iar LSD-ul i-a dat amețeala care să-i mascheze anxietatea și să-i dea curajul riscului, a extinderii creative, a sunetelor noi și a aranjamentelor inovatoare. Poate astfel și-a uitat pentru o vreme inadecvarea și traumele legate de tatăl abuziv, ocupându-și creierul cu forme sonore. Muncea într-un ritm alert, gestionând totul clar în minte, pregătind albumul care avea să ajungă dincolo de ceea ce The Beatles au realizat cu ”Rubber Soul”. Era mai serios ca niciodată, cu un plan clar, iar asta o simțeau toți cei implicați. Muzicienii erau obișnuiți cu mai puține zâmbete și cu mai multe ore de studio. Respectul era reciproc, atenția era total concentrată. Brian era foarte politicos și atent cu toți. Cei mai buni muzicieni din Los Angeles voiau să fie acolo să-i cânte muzica, iar el iși arăta deschis recunoștința, stimulându-le contribuția personală prin improvizație, idei de moment, combinând instrumentele convenționale cu teremin, bongos, clavecin, clopoței și sticle.
”Pet Sounds” poate fi perceput și ca un album solo al lui Brian Wilson, dacă ne gândim la conținutul personal întins pe toate piesele. În timp ce trupa era pe drumuri, el era singur cam tot timpul, încercând să facă față problemelor asociate cu afacerile, drogurile, precaritatea psihică și alte dureri. Când colegii s-au întors din Japonia, n-au prea înțeles ce a vrut Brian prin noua lucrare. Mike Love era dezamăgit, pentru el textele erau prea triste. De aceea putem primi acest disc ca pe o culegere de piese triste despre fericire. Sau invers. La final, lătratul e preluat chiar de la Banana și Louie, cățeii lui Brian iar sunetele adăugate, de clopot de atenționare și tren în efect Doppler-Fizeau i-au inspirat și pe The Beatles pentru ”Sgt.Pepper”. ”Rubber Soul” a stabilit un nou standard pentru albumul rock. Scânteia a aprins focul pentru ”Pet Sounds”, care a inflențat producția ”Sgt. Pepper” prin aranjamente vocale și sunete neobișnuite până atunci. Asta o știm chiar de la George Martin, formatorul sound-ului Beatles. Iar Paul McCartney a declarat ”Pet Sounds” albumul perioadei, recunoscând că l-a atras ideea de ”regizor” în cadrul unei trupe, care să coordoneze producția.
Chiar dacă Europa nu era înnebunită după surf-pop, The Beach Boys aveau succes cel puțin în Anglia. Mick Jagger a convins câțiva DJ să le difuzeze piesele, lui Keith Moon i-a plăcut ”Pet Sounds” și a contactat și el câteva persoane influente. Andrew Loog Oldham, managerul Rolling Stones a vorbit și el cu câțiva ziariști și a împărțit bilete promoționale, încurajând lumea să asculte. John Lennon și Paul McCartney au ascultat de multe ori același album și nu și-au ascuns uimirea. Au lăsat orgoliile și s-au apucat să studieze metodele lui Brian. Nimeni nu a pus atâta inventivitate, atâta agonie într-un album pop, mai ales când formula de succes era alta. Muzica pop era făcută pentru a fi trecătoare, cu termenul de valabilitate al maionezei lăsate la soare. Așa a rămas și acum, mai ales că durata de atenție a publicului a scăzut drastic. Producătorilor de pop nici nu le trecea prin cap să-și deschidă sufletul pentru o creație durabilă. Bineînțeles că nătângii din birourile casei de producție s-au speriat și au scos un single (”Wouldn’t it be nice”) abia după trei luni de la lansarea albumului, lansând în paralel un ”Best of The Beach Boys”. În Statele Unite, albumul nou a prins locul 10 în timp ce compilația a ajuns pe locul 8. În Anglia, ”Pet Sounds” a ajuns pe primul loc iar The Beach Boys a fost declarat cel mai popular grup al anului 1966, același an în care au apărut ”Aftermath” (Rolling Stones), ”Revolver” (Beatles) și ”Blonde on Blonde” (Bob Dylan).
The Beach Boys au mai scos câteva albume bune după aceea, mai exact câteva piese remarcabile până la începutul anilor ’70, dar Brian era din ce în ce mai retras, starea lui se deteriora în loc să se amelioreze. E adevărat că în anii aceia trebuia să faci pe nebunul ca să menții atenția, numai că el nu se mai prefăcea. A luat tot meniul de droguri, avea o cutie cu nisip sub pian, nu ieșea din pat cu lunile, nu se spăla, se îngrășase până la 150 kg. Căderea trecuse de mult de margine, rămăsese doar abisul. Cu toate astea, trecând peste amănuntele triviale, nimic nu poate diminua frumusețea unui album precum ”Pet Sounds”, în sensul aventurii, al construcției elaborate într-un material atât de accesibil, al introspecției tânărului care se maturizează afectiv în timp ce se confruntă cu incertitudinile devenirii, descoperind că viața nu e atât de simplă precum credea. Brian Wilson și-a împlinit o dorință printr-un album care a rezistat în timp și a ridicat noțiunea de ”pop” la nivel de artă prin sofisticarea muzicală și fermitatea mesajului. El nu a știut să-și transforme talentul în demonstrație de forță, ci într-un dar pentru cei care au nevoie de el. A captat esența unui subiect care nu se discută la ordinea zilei. Câți dintre noi își declară deschis alienarea, desprinderea de elementele vitale la care unii au acces firesc? Și dacă o fac, nu reușesc să se exprime cu atâta claritate, printr-o muzică de o derutantă frumusețe? ”Pet Sounds” rezonează cu noi pentru că era deja o parte din noi, un ecou al poveștii noastre de viață. Când apare o astfel de operă de artă, nu avem altceva de făcut decât să o acceptăm. Orice urmă de autocunoaștere, orice tendință spre înțelepciune, primește o cale de explorare.
E dificil și inutil să numim un singur titlu care poate fi considerat ”cel mai bun”. E imposibil și la fel de inutil să transformăm geniul în cifre, să clasificăm inspirația și sursele ei, dar mai ales rezultatele sub formă de miracole sonore. Există totuși puține albume care-și vor arăta valoarea în profunzime sofisticată mult timp după ce noi nu vom mai fi iar ”Pet Sounds” este unul dintre ele. Culmea, la vremea apariției nu a primit ovațiile de care s-au bucurat alți contemporani. Când au cântat la Festivalul de la Monterey, ediția din 1967, Jimi Hendrix a zis ”This ain’t no surf music” iar publicaul a înțeles de ce. ”Pet Sounds” nu transmitea semnalul comun celor din ”Love Generation”. Prezența cuvântului ”God” (”God only knows”) în titlul unei piese nu prea a impresionat pe nimeni. Pe moment, profunzimea muzicală nu a avut un impact masiv. Doar în timp a fost posibil acest efect. Atunci a fost la limita eșecului comercial, acum, orice listă a celor mai influente albume conține ”Pet Sounds” fără excepție.
O discuție despre albume de referință e dificilă în prezent, pentru că nu prea se ajunge la muzică. Se discută popularitatea, vizualizările, vânzările, dacă e în ”trend” sau nu, dacă videoclipurile sunt mișto sau nu, discuții normale, benigne, dar care distrag atenția de la calitatea muzicală, definită de structura armonică, de originalitatea orchestrațiilor sau de calitatea intrinsecă a compoziției, fie ea simplă sau complexă. Ceea ce poate rămâne în timp este emoția cuprinsă în diverse forme organizate sonor. Sound-ul creat atunci de Beach Boys s-a diseminat în toată muzica. Nu prea ne putem imagina muzica pop fără contribuția lor și a altor artiști care ne fac să credem în manifestarea muzicii lor fără vârstă, care conține momente prin care trecem toți. Sau trec ele prin noi, unele țin cât un fulger, altele rămân toată viața.
Se încarcă comentariile...
