Armenia între Turcia și Azerbaidjan. O potențială nouă „Ucraină” în Caucazul de Sud?
0O întrebare care se pune acum, mai puțin în mod public, mai mult în culise, este dacă nu cumva poate va mai izbucni în curând un război în Europa, în Caucazul de Sud. Mai precis, între Azerbaidjan, cu tot suportul direct și indirect al Turciei (și, parțial, al Federației Ruse), și Armenia.
În afară de animozitățile istorice între cele două părți, în afară de faptul că există un genocid încă nerecunoscut pe deplin care a traumatizat regiunea, în afară de faptul că au fost epurări etnice reciproce între Azerbaidjan și Armenia, motivul actual este unul cât se poate de pragmatic, ceea ce îl face poate chiar și mai posibil să se întâmple – după ce Azerbaidjanul a redobândit controlul asupra enclavei Nagorno-Karabach și a „scăpat” și de problema etnicilor armeni de acolo, odată cu exodul complet al acestora dintr-o zonă locuită de ei în mod milenar, Azerbaidjanul vrea și un coridor terestru direct, sub controlul său total, cu exclava sa Nahicevan. Numai că acest coridor nu este posibil decât dacă ar încălca suveranitatea Armeniei și ar traversa provincia armeană Zangezur (sau Syunik).
Problema este că nu numai Azerbaidjanul dorește acest coridor terestru direct, ci și Turcia, pentru că exclava azeră Nahicevan are o graniță de 17 km cu Turcia, iar aceasta din urmă dorește să își asigure nu numai o legătură directă cu Baku, ci și cu Marea Caspică, statele turcice din Asia Centrală și întregul rezervor uriaș de hidrocarburi din această zonă. De exemplu, deocamdată traseul conductei TANAP (Trans Anatolian Natural Gas Pipeline) trece prin Georgia pentru a ajunge în Turcia. Dacă Azerbaidjanul ar cuceri o parte din provincia Zangezur a Armeniei, atunci astfel de trasee ar fi direct Azerbaidjan-Turcia-Europa.
Iar acum ajungem la o parte foarte importantă din viziunea de ansamblu asupra acestei întregi probleme, pentru că o mare parte dintre hidrocarburile care ajung în Turcia, din Azerbaidjan, ajung în Europa. Pe viitor, sunt discuții și despre aducerea de gaz turkmen în Europa, tot pe filiera Azerbaidjan-Georgia-Turcia, prin conducta TANAP.
Și una dintre cele mai grele întrebări care se ridică acum este dacă nu cumva noi, Europa, prin nevoia de energie și de hidrocarburi, dezvoltăm o nouă dependență față de Turcia și de Azerbaidjan foarte asemănătoare cu cea pe care am dezvoltat-o față de Federația Rusă, înainte ca aceasta să invadeze Ucraina?
Și, dacă nu cumva, această dependență energetică nu va încuraja Turcia și Azerbaidjan, exact la fel cum a încurajat Federația Rusă, să încalce suveranitatea unui vecin, mizând pe inacțiunea Europei și a Vestului. În februarie 2022 au fost Federația Rusă și Ucraina, pe când vor fi Turcia, Azerbaidjan și Armenia?
Iar pentru ca problema să fie chiar și mai complicată, în cazul Ucrainei Occidentul s-a coalizat, a luat atitudine și nu a lăsat Federația Rusă nepedepsită, dar în cazul Turciei sau Azerbaidjanului, reacțiile actuale nu sunt deloc la fel de puternice ca în cazul Ucrainei. Nu mai vorbim și despre absența aproape totală a oricăror îngrijorări în privința exodului forțat al armenilor din Nagorno-Karabach în toamna anului trecut. Mai direct spus, pentru suveranitatea Ucrainei, Vestul a fost gata să lupte, dar nu pare deloc să fie gata să facă același lucru pentru suveranitatea Armeniei (poate cu excepția Franței). În acest sens, nu pare să existe nicio politică publică hotărâtă de deterrence, de descurajare, din partea Occidentului și, în ciuda unor încercări de mediere din partea cancelarului Scholz, de exemplu, semnalele Occidentului sunt foarte slabe. Desigur, există acum două crize mult mai importante din punct de vedere geopolitic pentru Occident, respectiv războiul din Ucraina și cel din Orientul Mijlociu, dar, reamintim, cu excepția Franței, semnalele de deterrence pentru Turcia și Azerbaidjan sunt fără scuză de slabe.
Privind în ansamblu potențiala criză din Caucazul de Sud, noi trebuie să înțelegem că Turcia s-a poziționat în acest fel de hub energetic esențial pentru Europa nu numai din considerente economice sau legate de propria ei securitate energetică, așa cum s-ar pretinde, ci s-a poziționat într-o piesă esențială pentru securitatea energetică a Europei și pentru câștiguri geopolitice, probabil chiar teritoriale, inclusiv de acest tip care se profilează asupra Armeniei. Iar Europa nu a făcut decât să încurajeze, în mod conștient sau inconștient, această poziționare a Turciei, care nu a început de azi-de ieri, ci de câteva zeci de ani, timp în care Europa ar fi putut să își construiască alte pârghii de negociere în raport cu Turcia. Dar nu a făcut-o. Așa că, întrebarea este care va fi reacția Europei dacă Turcia și Azerbaidjanul vor încălca suveranitatea Armeniei exact în același fel în care Federația Rusă a încălcat suveranitatea Ucrainei, mizând pe dependența energetică a Europei față de ele, șantajând Europa cu dependența energetică față de ele?
Desigur, aici se cade să facem o precizare. Conform evaluării noastre, Azerbaidjanul și Turcia, mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul, vor încerca în mod cert să meargă înainte cu acest proiect geopolitic și teritorial al lor de încălcare a suveranității Armeniei și de creare a coridorului terestru direct care să lege Baku de Ankara. Singura întrebare care se pune este dacă vor face aceasta prin război direct, ca Federația Rusă, sau dacă vor „convinge” Armenia să cedeze o parte din suveranitatea ei. Exercițiile armate întreprinse de Turcia împreună cu Azerbaidjanul vor să transmită exact acest tip de amenințare, exact acest tip de șantaj, exact acest tip de mesaj.
Iranul, Federația Rusă și Occidentul
Actorii regionali privesc și ei în mod complex această problemă. Iranul a transmis direct că nu agreează nicio schimbare teritorială în această zonă, iar granița lungă de 40 de km între Iran și Armenia este de o importanță strategică semnificativă pentru Iran. Probabil acesta este unul dintre motivele principale pentru care Aliyev și Erdogan încă nu au luat cu forța o parte din Zangezur (Syunik), tot acesta poate fi o parte a motivului pentru care Armenia încă nu a cedat amenințărilor Azerbaidjanului și Turciei.
Poziția Federației Ruse, însă, nu este tranșată deja. Pe de o parte, Federația Rusă a trădat Armenia, nu a asigurat coridorul Lachin care făcea legătura dintre Armenia și Nagorno-Karabach, dând undă verde Azerbaidjanului ca să ocupe această enclavă. Dar, pe de altă parte, realizează că, dacă abandonează total Armenia și dă undă verde Azerbaidjanului să anexeze părți din Zangezur, atunci și-ar pierde aproape orice atu în negocierile cu Armenia (pentru că dependența economică, energetică a Armeniei față de Rusia nu vor mai conta prea mult pentru armeni, în fața încă unei anihilări a lor în regiune, după Genocidul Armean din Imperiul Otoman, după dispariția lor din Nahicevan și din Nagorno-Karabach), în încercarea de a o ține cât mai departe de Occident. De aceea încă încearcă să șantajeze conducerea de la Erevan, pentru că încă mai are cu ce să o șantajeze, și încearcă să obțină o prezență în acest coridor Zangezur, conform unui acord din 2022 semnat între Federația Rusă, Armenia și Azerbaidjan. Doar că acest acord, care a fost un eșec, nu mai are nicio prevedere aplicabilă Armeniei, pentru că protecția armenilor din Nagorno-Karabach nu se mai poate face, aceștia dispărând de acolo.
Mai este vorba și despre credibilitatea Federației Ruse, în continuă scădere peste tot, dar care ar primi încă o lovitură dacă un stat din Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) condusă de Federația Rusă ar fi invadat de un alt stat și nu ar primi niciun ajutor. Atunci lumea s-ar întreba, în special în Asia Centrală, despre ce fel de securitate este vorba alături de Federația Rusă, mai poate da Federația Rusă cuiva garanții de securitate? De altfel, în această direcție trebuie interpretate și declarații recente ale prim-ministrului armean Nikol Pașinian, când amenință că va părăsi OTSC dacă nu va primi asigurări despre ce înseamnă garanțiile OTSC raportat la Armenia. Cu alte cuvinte, încearcă să obțină garanții de securitate, pentru că știe că timpul curge în defavoarea Armeniei, iar dacă lucrurile vor continua astfel, nu este decât o problemă de timp până când Armenia va fi invadată. Turcia și Azerbaidjan, posibil chiar Federația Rusă, abia așteaptă ca Armenia să iasă din această organizație, dar Armenia încă nu a făcut aceasta, ci caută aproape în disperare garanții de securitate explicite, chiar din partea Federației Ruse (care, însă, încă nu au venit). Tot în această direcție trebuie privite și declarațiile din presa internațională conform cărora Armenia ar fi suspendat participarea sa la OTSC, când de fapt se pare că nu a suspendat decât participarea la activitățile secretariatului OTSC.
De altfel, Armenia caută cu disperare garanții de securitate de la oricine ar fi dispus să le ofere, dar până acum, din Occident, doar Franța a fost mai energică în această direcție și a început să vândă echipamente militare, în special sisteme antiaeriene, Armeniei. Deși unele voci văd în această direcție a Franței doar competiția ei istorică raportată la Turcia și la Marea Britanie, adevărul este că nu putem să privim acest eveniment doar în mod izolat și să nu îl privim drept parte a unor evoluții mai semnificative ale implicării Franței în estul Europei și al Mediteranei. Includem aici rapiditatea cu care Franța a reacționat și a trimis un batalion de militari în România în 2022, după declanșarea invaziei Federației Ruse împotriva Ucrainei, tot Franța fiind cea care de curând a anunțat că va mai trimite 3.000 de militari în România, tot Franța fiind cea care a anunțat că nu se exclude posibilitatea trimiterii de militari NATO în Ucraina. Toate aceste eforturi ale Franței în regiunea Mării Mediterane și a Mării Negre nu trebuie privite în mod separat unele de altele, ci drept parte a unui proces, a unei viziuni de la Paris.
Desigur, asta nu înseamnă că SUA, cel mai important actor global, ar fi abandonat Armenia, dar nici nu a fost foarte hotărâtă în descurajarea ambițiilor Turciei și Azerbaidjanului. Secretarul de Stat Anthony Blinken doar „atrăgea atenția” în octombrie 2023 că ambițiile teritoriale ale Azerbaidjanului se pot extinde și asupra provinciei armene Zangezur, nu doar asupra Nagorno-Karabach, care era din punct de vedere al dreptului internațional teritoriu azer. Un mesaj foarte moale la acel moment și aparent resemnat.
Turcia și Azerbaidjan
Semnalele președinților Turciei și Azerbaidjanului au fost fără echivoc în sensul obținerii legăturii terestre prin Armenia. La sfârșitul anului trecut, președintele Turciei Recep Erdogan nu vorbea despre dacă se va face această legătură între Azerbaidjan și Turcia, peste teritoriul Armeniei, ci el își punea doar problema despre când se va face aceasta și își exprima speranța că vor „realiza” acest coridor Zangezur „cât mai curând posibil”.
La fel și președintele Azerbaidjanului, Ilham Aliyev, la o conferință de presă comună cu Recep Erdogan, declara că „deschiderea coridorului Zangezur este inevitabilă, cu cât mai repede, cu atât mai bine”, ca și cum soarta Armeniei era deja hotărâtă și Armenia nu poate decide asupra suveranității sale teritoriale, dacă Turcia și Azerbaidjan doresc altceva. Sigur, Aliyev a dat uneori direct sau prin intermediari și declarații contradictorii (cea mai bună strategie atunci când vrei să creezi confuzie în rândul adversarilor sau observatorilor externi), că nu și-ar mai dori acest coridor, că și-ar dori pacea și un tratat cu Armenia etc., dar realitatea este că un tratat cu Armenia nu s-a mai semnat, mai mulți militari armeni au murit luna trecută în urma unor bombardamente azere, iar amenințarea și intimidarea Armeniei dinspre Turcia și Azerbaidjan continuă. Așadar, nu avem nici cel mai mic semnal concret că Azerbaidjanul ar fi renunțat la planul său de a se lega direct teritorial cu Turcia, peste teritoriul suveran armean, ci dimpotrivă, mai ales dacă privim lucrurile prin prisma unei declarații a lui Ilham Aliyev din 2018 când spunea că mari porțiuni din Armenia, inclusiv Zangezur și regiunea lacului Sevan, ar fi de fapt în mod istoric teritorii azere și, mai ales, sublinia că luarea acestor teritorii de la Armenia „reprezintă țelul nostru politic și strategic și noi trebuie să lucrăm pas cu pas ca să ne apropiem mai mult de atingerea lui”.
Vladimir Putin, Viktor Orban, Recep Erdogan sau Ilham Aliyev chiar ne spun ce au de gând să facă
Ca o paranteză, multă lume privește astăzi astfel de declarații ale lui Aliyev ca cele de mai sus, ale lui Erdogan sau ale lui Viktor Orban drept simple declarații populiste, la fel cum Europa privea declarațiile lui Vladimir Putin de acum câțiva ani. Până când Vladimir Putin chiar a făcut ceea ce tot amenința că va face, adică a invadat Ucraina. Trebuie să înțelegem că asemănările dintre acești lideri merg mai departe decât declarațiile asemănătoare sau viziunile revizioniste, ei lucrează pas cu pas spre atingerea scopurilor lor teritoriale, chiar așa cum declara Ilham Aliyev mai sus, și în Turcia, și în Ungaria sau în Azerbaidjan, ei au strategii pentru atingerea acestor țeluri, lucrează uneori chiar în comun, și se apropie de ele pas cu pas. Aici ne referim desigur și la amenințările lui Aliyev împotriva Armeniei, ale lui Erdogan împotriva Greciei sau Ciprului, Siriei sau Irakului, sau ale lui Viktor Orban împotriva României (cea mai recentă fiind chiar atunci când a spus că el nu a recunoscut că Transilvania este pământ al României), Ucrainei sau chiar Sloveniei.
Evaluarea noastră realistă este că acești lideri chiar spun adevărul, ei chiar ne spun de dinainte ceea ce vor să facă. Depinde de noi dacă îi credem sau nu, dacă ne luăm măsuri preventive sau nu, dar ei, atunci când vor considera că îndeplinesc anumite condiții interne și externe, chiar vor încerca să facă aceste lucruri, inclusiv prin război.
Trei anihilări ale armenilor
Ca să înțelegem contextul și temerile armenilor, trebuie să amintim despre nu mai puțin trei anihilări ale populației armenești din regiune, în ultima vreme. Prima anihilare și cea mai gravă a fost Genocidul Armean din fostul Imperiu Otoman, de pe teritoriul actualei Turcii. Se estimează că au fost în jur de 1,2 milioane de armeni uciși și 500.000 de refugiați în toate colțurile lumii (conform Encyclopedia of Genocide and Crimes Against Humanity, vol. 1, pag. 75) în perioada 1915-1916. Nu mai vorbim și despre răpiri de copii, islamizări forțate etc. care practic au șters orice urmă a populației armene care constituia majoritatea în multe părți din Anatolia estică. Au urmat profanările de monumente, de biserici ș.a.m.d.
O a doua anihilare a avut loc chiar în Nahicevan, exclava actuală aparținând de Azerbaidjan, pe care Baku vrea să o conecteze trecând peste încă o provincie armeană, Syunik (Zangezur). În această provincie Nahicevan, unde gradual s-a ajuns la aproape 0% armeni (la fel ca în Nagorno-Karabach), a existat un faimos cimitir armenesc creștin de la Julfa, care găzduia în jur de 10.000 de cruci specifice armenești, unele dintre ele din secolul al VI-lea. Nu mai vorbim despre nenumărate biserici și mănăstiri. Desigur, guvernul de la Baku a dorit să șteargă orice urmă a existenței armenilor acolo, așa că, în ciuda protestelor unor numeroase organizații internaționale, în ciuda unui ordin al UNESCO să oprească distrugerile, autoritățile azere au demolat definitiv cimitirul în anul 2006, după ce îl profanaseră de nenumărate ori înainte. Membrilor Parlamentului Uniunii Europene li s-a interzis accesul, ca să nu vadă distrugerile. Așadar, o anihilare nu numai a populației armenești vii, ci chiar și a urmelor celor decedați, pentru ca un reprezentant azer, Hasan Zeynalov, să poată declara ulterior că armenii nu au locuit niciodată în Nahicevan și că acolo nu au existat niciodată cimitire sau monumente armenești. Va fi oare la fel și cu provincia armeană Zangezur (Syunik)? Rămâne de văzut. Dar, la fel cum comunitatea internațională nu a împiedicat nici una dintre aceste trei anihilări ale armenilor, nu pare foarte hotărâtă să împiedice nici o a patra.
Sursa: ANCA
A treia anihilare a armenilor este și cea mai recentă, cea din Nagorno-Karabach, de unde armenii au fost obligați să se refugieze în masă, în jur de 100.000 de persoane, practic toți armenii din regiunea locuită de ei în mod istoric.
Teama de încă o anihilare etnică și identitară este cât se poate de reală și de bine întemeiată în Armenia - după Genocidul Armean de pe teritoriul actualei Turcii, după ștergerea identității armenești din provincia azeră Nahicevan, după exodul forțat din Nagorno-Karabah poate urma un nou episod dramatic violent împotriva armenilor în Zangezur. Lucrurile par să se îndrepte în această direcție, pentru că interesele Azerbaidjanului și ale Turciei sunt pur și simplu prea mari ca să aibă legătură terestră directă Baku-Ankara, iar Armenia nu este susținută momentan în mod ferm de nimeni pe plan internațional, în afară de Franța și de Iran.
Concluzii
De curând, pe un portal recunoscut la nivel național, a apărut o știre despre agresivitatea, neo-otomanismul și imperialismul unor politici emanate de la liderii Turciei de astăzi. Probabil că respectivul articol a îngrijorat și a uimit multă lume, dar pentru noi nu a fost o noutate, pentru că la LARICS am avertizat și am scris despre această evoluție a situației din Turcia începând de acum circa 2 ani în multiple analize (aici sau aici, dar și altele) și am coordonat și un volum colectiv pe această temă, cu contribuții ale unor analiști deosebit de valoroși, numit Turcia la Centenar. Quo Vadis?
Ca să rezumăm principalele amenințări venite din partea politicilor de la Ankara, conform analizelor noastre, enumerăm militarizarea fără precedent a Turciei, eforturile înspre obținerea armei nucleare, ocuparea de teritorii din Siria, Irak, înființarea de baze militare în multiple țări, lucru de care Ankara este foarte mândră, retorica revanșardă neo-otomanistă, amenințări explicite cu invazia la adresa vecinilor, în special la adresa Greciei și Armeniei, construirea unei atmosfere societale interne controlabile de către elite, revanșarde, lipsite de încredere la adresa oricui din afară, prin utilizarea temelor narațiunilor referitoare la așa-zisa traumă istorică Sindromul Sèvres. Astfel încât societatea să se ralieze în spatele liderilor atunci când aceștia vor trece la fapte și vor face ceea ce spun, adică ocuparea și invadarea unor teritorii vecine. Putem adăuga și înființarea unei armate de ONG-uri și „agenții culturale și umanitare” care au susținut din multe puncte de vedere, inclusiv financiar, logistic organizații teroriste ca ISIS, Al-Qaeda și Hamas. Reporteri care au dat în vileag astfel de operațiuni au fost chiar asasinați, se pare, așa cum s-a acuzat în cazul jurnalistei Serena Shim, care documenta ajutorul dat de serviciile secrete turcești jihadiștilor.
Probabil că România, la fel ca și Europa, închide ochii în fața abuzurilor conducerilor de la Ankara sau de la Baku în speranța unor avantaje economice și securitare în zonă, chiar și energetice, după cum o arată unele importuri ale OMV Petrom din Turcia. Pe de o parte, sunt de înțeles ambele abordări, dar până la un punct - noi am fost dintre cei care am salutat acordurile energetice încheiate cu Azerbaidjanul și am militat chiar pentru o colaborare și mai strânsă, iar în privința Turciei este limpede importanța sa strategică, militară în Marea Neagră și este un lucru pozitiv că suntem în aceeași alianță NATO. Dar trebuie să înțelegem că unele lucruri trebuie să aibă o limită și nu vrem să repetăm cu Baku și Ankara exact aceeași greșeală pe care am făcut-o cu Moscova. Atunci când Europa Occidentală era mai bine conectată la Federația Rusă, atunci când Federației Ruse i se făcuseră deja multiple concesii teritoriale în Republica Moldova, în Georgia, în Ucraina, ea a invadat totuși Ucraina. La modul în care decurg acum evenimentele, Occidentul închide ochii la aproape toate aventurile geopolitice ale Turciei, la invadarea Siriei de către aceasta, la ocuparea nordului Irakului, la militanții ISIS și Al-Qaeda trimiși de Turcia în Libia, la violențele din Nagorno-Karabah și la epurarea etnică de acolo, în timp ce conducerile de la Ankara și Baku au același comportament pe care îl avea și Putin înainte de a declanșa invazia în Ucraina. Cu alte cuvinte, profită de pe urma concesiilor pe care Occidentul le face pe seama unor state mai mici, ca Republica Moldova, Georgia, Armenia, pentru ca la sfârșit să decidă să ia cu forța oricum ceea ce dorește - Federația Rusă a dorit Ucraina, iar Azerbaidjanul și Turcia vor o porțiune din provincia Zangezur (Syanik) din Armenia. Și, probabil, dacă vor continua în același fel concesiile Occidentului, o vor lua cu forța sau prin vreun „acord” impus Armeniei. Dar este o judecată greșită, pentru că și Al Doilea Război Mondial a arătat că unele obsesii teritoriale pur și simplu nu pot fi saturate.
Evaluarea noastră este că Azerbaidjan, susținut necondiționat de Turcia, va trece la un moment dat peste teritoriul armean din provincia Zangezur (Siunyk) pentru a crea o legătură terestră directă cu provincia sa Nahicevan și cu Turcia. Va face aceasta într-un mod violent sau forțând Armenia să semneze vreun acord care îi va încălca suveranitatea. Iar întrebarea care se pune este ce va face Uniunea Europeană atunci când Azerbaidjan și Turcia vor face aceasta?
Ne-am cultivat cumva față de Azerbaidjan și Turcia exact același tip de vulnerabilitate privind securitatea energetică pe care Europa l-a avut față de Rusia? Și dacă Azerbaidjan și Turcia se vor simți încurajate în pretențiile lor și se vor comporta la fel ca și Rusia în continuare și vor încălca suveranitatea teritorială a vecinilor lor? Va fi în acest caz Armenia tot un fel de Ucraina? Se va lupta cineva pentru Armenia? Iată mai multe întrebări la care trebuie să ne gândim în mod serios.
Matei Blănaru este doctorand al Universității din București și cercetător asociat la Centrul de studii sino-ruse (CSSR) din cadrul Fundației Universitare a Mării Negre „Mircea Malița”.
Se încarcă comentariile...
