ANALIZĂ: Alegeri în UK – Lucruri bizare

După şocul prăbuşirii în sondaje de săptămâna trecută, în ultimile câteva zile Conservatorii au încercat să-şi relanseze campania. Însă în faţa unui adversar foarte atipic orice mică greşeală te poate costa foarte mult.

În blogul precedent despre alegerile din UK de pe 8 iunie, îi lăsasem pe Conservatori în stare de alarmă după ce Laburiştii se apropiaseră, incredibil, la doar 5% în unele sondaje. "Colapsul" Conservator fusese brusc şi neaşteptat (localizat în intervalul 18-21 mai), şi cauzat iniţial de o eroare majoră legată de manifest (o promisiune Conservatoare rezonabilă "tehnic" dar dezastruoasă electoral). Încercarea Conservatorilor de a repara problema i-a afundat şi mai tare în ea, întrucât a forţat-o pe Theresa May să retragă promisiunea, urmat de un interviu TV dezastruous, şi de spulberarea sloganului şi elementului central de imagine a prim ministrului în această campanie - imaginea unui lider "puternic şi stabil". Discuţia a devenit peste noapte una despre un prim ministru "slab şi ezitant", în timp ce extremiştii marxişti ai lui Jeremy Corbyn, liderul laburist, entuziasmau populaţia cu vechiul truc al raiului pe pământ adus de taxe pe bogaţi, bani gratis la săraci, naţionalizare în masă, and all that jazz.

Un restart ratat

După ravagiile suferite cu o săptămâna în urmă, pe parcursul weekendului trecut (27-28 mai) Conservatorii au pregătit o schimbare de strategie şi un "restart" al campaniei pentru săptămâna asta care se încheie acum. Componenta principală a fost trecerea la o campanie de atac direct asupra lui Corbyn, cu accent pe conexiunile şi sprijinul lui pentru cauza republicană irlandeză, inclusiv liderii terorişti ai IRA. Strategii de campanie Conservatori au considerat, evident, că în urmă atacului de la Manchester de săptămâna trecută această temă va rezona foarte bine cu votanţii. Unul din instrumentele folosite a fost un spot video distribuit pe Facebook, un "attack ad" care a devenit rapid cel mai vizionat clip de campanie din istoria UK.

(E vorba exclusiv de vizionari online, pentru că în UK sunt interzise prin lege toate tipurile de publicitate electorală la TV şi radio. În UK există de asemenea limite stricte asupra bugetelor de campanie în fiecare colegiu electoral – adică, cât are voie fiecare candidat în parte să cheltuiască, ceea ce în aceste alegeri înseamnă 8.700 lire plus 9 pence pentru fiecare votant (ca formulă de calcul). Adică, pentru un colegiu "standard" de aprox. 70.000 de votanţi campania trebuie să se încadreze în 15.000 de lire, adică aprox 17.000 euro. Limita este mai mică decât de obicei, pentru că astea sunt alegeri anticipate şi campania e mai scurtă. În mod normal există şi o "campanie lungă", atunci când se ştie cu un an sau doi înainte când vor fi următoarele alegeri, în care îţi este permis să cheltuieşti sume adiţionale -- dar nu foarte mult oricum. În alegerile din 2015, în "campania lungă" (care pentru candidaţi începe cu vreo şase luni înainte) s-au putut cheltui 30.000 de lire de candidat plus 9 pence/votant. Deci sumele sunt foarte mici, per candidat, comparativ cu alte ţări, şi foarte strict respectate şi verificate. Peste toate astea se adaugă bugetul de partid, de asemenea limitat, pe care fiecare partid poate să-l folosească la nivel naţional pentru a-şi transmite mesajul general - nu legat de un candidat anume. În alegerile din 2015, în total în UK - incluzând toate partidele şi toţi candidaţii - s-au cheltuit 45 milioane lire, din care 31 milioane de către partide ca mesaj general şi 15 de către candidaţi în cursele locale. Această limitare şi reglementare strictă a elementului financiar în campania politică este unul din motivele principale pentru care standardele de conduită şi calitatea politicii britanice - nu discutăm de deciziile electorale în sine - rămân ridicate, printre democraţiile moderne.)

În afară de acel spot video, tot eşalonul de top al Conservatorilor l-a atacat pe Corbyn în tot felul de interviuri şi apariţii publice săptămâna aceasta, iar presa de dreapta a contribuit de asemenea tot felul de noi revelaţii despre diverse orori din trecutul lui "Jezza" (cum îl numesc cu afecţiune pe Jeremy Corbyn suporterii săi). De la susţinerea teroriştilor IRA şi a Hamas, până la dorinţa de a desfiinţa NATO şi arsenalul nuclear britanic, opiniile lui Corbyn pe teme de securitate naţională sunt o "ţintă" majoră pentru adversarii săi politici. Şi ai crede că ar şoca şi publicul, mai ales în vremuri ca acestea pe care le trăim, pline de nesiguranţă şi ameninţări.

Dar efectul acestei tactici Conservatoare a fost cam zero, cel puţin deocamdată. De fapt, în ultimul sondaj-şoc al YouGov de joi 1 iunie (e drept, alte sondaje arată alte cifre), Laburiştii au continuat să câştige teren, şi s-au apropiat la 3% de Conservatori. Deja au început să vorbească pe faţă de posibilitatea de a forma următorul govern (ce până mai ieri era o glumă bună). Este greu de explicat în cuvinte cât de şocantă este această perspectiva de a-l vedea pe Corbyn în Downing Street; probabil cea mai apropiată comparaţie, în România, ar fi cu o istorie alternativă în care Dan Diaconescu şi PPDD ar fi fost la 3% de a pune mâna pe toată puterea la alegerile din 2012 - şi nici asta nu ar cuprinde întreagă absurditate şi neverosimilitate a ceea ce se întâmplă în aceste alegeri din UK.

Un alt moment-cheie al săptămânii a fost încă un interviu TV cu Theresa May, care iarăşi nu a mers prea bine pentru liderul Conservator. A fost intervievată de Jeremy Paxman, unul dintre cei mai redutabili oameni de TV din UK. A fost un interviu foarte "brutal", cu Paxman spunându-i în faţă lui May - provocativ - că ea nu "crede" în Brexit, şi că acum toată lumea vede că e slabă. I-a examinat şi diversele schimbări de poziţie pe diverse teme. Cu alte cuvinte, exact genul de "tratament" pentru care presa britanică este cunoscută în toată lumea: agresivă (dar într-un stil civilizat, în general, nu violent sau vulgar), fără nici un fel de menajamente, fără favoruri (inclusiv presa care e de partea ta, gen Telegraph sau Daily Mail pentru Conservatori, te va taxa grav dacă spui prostii), cu întrebări inteligente care explorează cele mai "neconvenabile" chestiuni pentru politicianul în cauză. Jurnaliştii sunt foarte bine pregătiţi, experimentaţi şi informaţi, iar cei mai buni dintre ei - ca Paxman - sunt ca nişte terrieri. Acesta este un alt motiv pentru care standardele din politica britanică sunt care sunt. Sigur, vorbim aici de tabloul general şi de o medie; sunt multe deviaţii de la "normă", ca peste tot, şi nici un sistem nu trebuie idealizat.

În orice caz, una peste alta, "restartul" campaniei Conservatoare - făcut, în mod evident, la panică - s-a înecat ca un motor de maşină. Ce folos că maşina Conservatoare e un fel de Aston Martin în aceste alegeri, pe lângă Mini Cooper-ul lui Mister Bean (adică, Corbyn), dacă nu mai porneşte de pe loc?

De ce se întâmplă toate astea?

Candidatul-Teflon

Conservatorii au realizat doar după ce au declanşat alegerile, că Jeremy Corbyn este genul de oponent care e coşmarul oricărui partid în alegeri: este candidatul-"Teflon", de care nu se "lipeşte" aproape nimic şi pe care cu cât îl ataci mai mult şi mai furibund, cu atât mai bine îi faci. Donald Trump a fost de asemenea un candidat-Teflon, deşi din alte cauze. În România, probabil Traian Băsescu se apropie cel mai mult de acest model, cum s-a văzut mai ales în 2009. Ceea ce au în comun cam toţi candidaţii-Teflon este o istorie proprie foarte îndelungată, în spaţiul public. Nu sunt neapărat "celebrităţi" de prim rang (Trump e o excepţie chiar şi printre "Tefloni"), ci pur şi simplu au fost parte din "peisaj" foarte mulţi ani, au avut ocazional momente în care au fost în lumina reflectoarelor (Corbyn şi-a construit reputaţia în timpul protestelor împotriva războiului din Iraq), şi au un caracter/profil bine definit (chiar dacă e controversat până la repulsiv, pentru mulţi oameni, în mod normal). Ca urmare, sunt deja "acceptaţi" ca parte din decor, cu bune şi cu rele, şi fac parte din "conştiinţa populară".

Şi aici intervine problema când deodată aceste personaje ajung în prima linie, ca şi candidaţi: sunt aproape imuni la atacuri şi "revelaţii-şoc" din partea opoziţiei, pentru că toată cariera au fost atacaţi în acest mod. Nu ai cu ce să impresionezi publicul, pentru a-l întoarce împotriva candidatului-Teflon, dacă te concentrezi pe persoana lui (adică dacă ataci omul, nu programul). Aproape fără excepţie, natura candidatului-Teflon te invită să-l ataci personal, pentru că pare aşa uşor, pare o "ţintă imensă"; asta se întâmplă în majoritatea acestor cazuri, şi asta s-a întâmplat şi până acum în aceste alegeri din UK, şi în mod cert asta s-a întâmplat şi cu Trump. Nu te poţi abţine sa nu-i ataci personalitatea. Dar este o capcană.

O strategie mai bună este să ignori omul şi, în schimb, să-i ataci ideile şi programul. O strategie de atac la persoană poate să fie devastatoare, într-adevăr, dar trebuie să ai oponentul "adecvat" pentru aşa ceva. Nu merge împotriva candidatului-Teflon, ci mai degrabă funcţionează împotriva unui candidat care încearcă să se prezinte ca ceva ceea ce nu este - adică, genul de candidat care se bazează pe "branding" şi alte artificii de marketing politic. De exemplu...Theresa May. Cum spuneam data trecută, dacă e o diferenţa foarte mare între natura adevărată/caracterul candidatului, şi imaginea pe care încearcă să o proiecteze, până într-atât încât ajungi să creezi un fel de "mit" foarte îndepărtat de realitate, atunci pericolul de a fi "descoperit" - cu consecinţe electorale grave - este foarte mare. (Dar, din nou, pentru asta trebuie să ai o presă independentă şi de calitate, care să aibă voinţa de a investiga aceste inconsistenţe şi diferenţe până la capăt.) Felul în care imaginea lui Theresa May a fost gestionată până acum nu a atins cote chiar atât de extreme, dar se îndrepta clar spre acea zonă şi asta a fost una din sursele problemelor din ultimile două săptămâni.

Mesajele contradictorii se anulează reciproc

Conservatorii au făcut o a doua greşeală neforţată, în raport cu Corbyn, dincolo de abordarea faţă de problema-"Teflon". Nu şi-au dat seama că cele două linii principale de atac asupra lui Corbyn - anume, că este un clovn, un accident absurd, care n-are ce căuta în Downing Street; şi că este, în acelaşi timp, un pericol sinistru pentru securitatea naţională datorită asocierilor sale cu terorişti, şi atitudinilor anti-armată etc - deci aceste două linii sunt incompatibile. Însă prin repetarea la nesfârşit a ambelor imagini, Conservatorii nu au reuşit decât să confuzeze alegătorii şi să anuleze o bună parte din efectul propriei campanii.

Nu te poţi aştepta ca oamenii de rând - care în majoritatea lor nu au foarte mult timp să urmărească nuanţele şi toate mesajele campaniei politice - să înţeleagă foarte clar de ce acest moşuleţ ridicol (care în toate apariţiile publice se distinge printr-un discurs foarte, foarte blând, şi care e cunoscut pentru principiul lui, de zeci de ani, de a nu ataca pe nimeni personal), ar putea să fie un fel de monstru deghizat.

În politică, precum şi în război, unul din principiile de bază pentru o strategie victorioasă este: concentrarea forţelor într-un singur punct. Sau pe un număr foarte limitat, dar coerent, de obiective. Fentele şi diversiunile sunt foarte binevenite, desigur, dar problema cu ele este că poţi foarte uşor să te fentezi singur dacă ajungi să crezi chiar tu în aceste piste false şi să pierzi din vedere linia principală.

Campania negativă

Cum ziceam, când a survenit momentul de panică, Conservatorii au decis să iasă la atac direct împotriva lui Corbyn, săptămâna asta (spotul video etc). Problema este că, în Marea Britanie mai ales, campania negativă vine cu nişte riscuri foarte mari. Ştim care sunt argumentele în favoarea acestui tip de campanie: este important şi benefic, chiar, pentru democraţie - până la un punct - să scoţi în evidenţă problemele şi aspectele negative ale oponentului. Nu e nimic ilegitim în a informa lumea despre anumite chestiuni, chiar dacă o faci într-un fel care îţi serveşte interesele tale.

Riscul, desigur, este că poţi foarte uşor să treci peste o anumită limită dincolo de care beneficiul "informării" devine, într-un mod mult prea clar şi evident, un atac gratuit, şi perceput ca atare de public. În acel moment poţi începe să obţii un efect contrar, în care electoratul începe să-i ia partea candidatului atacat mult prea "pe nedrept" - desigur, vorbim în principal de electoratul nedecis, care e miza acestor tipuri de tehnici.

În vremurile noastre, negativitatea în politică a devenit ceva la ordinea zilei, mai mult ca în trecut. Foarte mult din asta originează în politica din Statele Unite - unde tehnica "attack ad"-ului TV e nelipsită din alegeri, şi unde rolul banilor în politică a depăşit orice limită. Expuşi la genul acesta de exemple, văzute foarte bine în filme ca House of Cards, votanţii din lumea vestică în general au devenit mult mai cinici decât de obicei, şi mult mai dispuşi să vadă un attack ad ca pe ceva aproape normal.

În UK, însă, din motivele menţionate mai sus (reguli stricte asupra publicităţii electorale şi a finanţării campaniilor), dar şi din cauza unor diferenţe de norme sociale, aceste tehnici negative sunt mai puţin, sau mai greu, acceptate. Toleranţa pentru ele este mai mică, într-o ţară unde bunele maniere şi respectul reciproc sunt, tradiţional, un instinct naţional mai puternic decât în alte părţi.

Conservatorii, în special, sunt vulnerabili la orice sugestii că ar avea un comportament agresiv şi "nesuferit", deoarece exact aceasta ajunsese să fie imaginea partidului în momentul când steaua lui Tony Blair a început să urce, la mijlocul anilor '90. Partidul Conservator, care, începând cu Thatcher, era la putere de peste un deceniu, era văzut ca un partid arogant, al intereselor private, nepăsător faţă de problemele reale ale poporului etc. (Sună cunoscut?). Generaţia lui David Cameron, care a preluat conducerea partidului în opoziţie, în anii 2000, a avut mult de lucru până a reuşit să "detoxifice" imaginea partidului - lucru care a fost realizat cu success în cele din urmă. Însă această vulnerabilitate a rămas, şi de aceea atunci când Conservatorii se apucă să folosească tactici negative, este foarte uşor pentru adversarii lor să amintească tuturor de trecutul - sau "substratul" permanent, ar zice unii - nesuferit şi nepopular al partidului. Faptul că au luat decizia să-l atace pe Corbyn cu un spot video negativ - echivalentul jocului cu focul - arată cât se îngrijoraţi au fost Conservatorii săptămâna trecută, vazant colapsul din sondaje.

Regula nr.1: punctul slab al partidelor de stânga este economia

Nu este o regulă absolută, desigur, şi cu atât mai puţin cu cât partidul de stânga în cauza trage mai spre centru şi adoptă doctrine "third way". Dar, în general, şi în UK în special, cea mai puternică armă împotriva unui adversar Laburist/social-democrat este argumentul economic. Este destul de clar, de exemplu, că şi în 2015 Conservatorii i-au înfrânt pe Laburişti exact pe terenul economic, jucând cartea tradiţională de a se prezenta ca partidul competenţei financiare, faţă de Laburişti care sunt partidul incompetenţei şi iresponsabilităţii în acest domeniu.

Este bizar, aşadar, că până acum în aceste alegeri Conservatorii nu i-au atacat prea tare pe Laburiştii lui Corbyn pe terenul economic, deşi, cum am mai zis, programul Corbynist este o oroare radical-socialistă, o fantezie plină de creşteri de taxe, miliarde de lire în noi ajutoare de stat şi alte cheltuieli, re-naţionalizarea cailor ferate, companiilor de energie şi de utilităţi publice etc etc.

Singura explicaţie este că nimeni din CCHQ nu a luat în serios manifestul Laburist, şi că toţi strategii Conservatori au avut impresia că şi restul lumii vor vedea propunerile Laburiste ca şi ei: adică, ca o glumă. Deci, ce rost mai are să mai zici ceva pe economie, dacă Laburiştii îşi taie singuri craca de sub picioare? Abia in ultimile zile Conservatorii au inceput să insiste un pic mai mult pe cartea economică.

Problema este că, de fapt, în UK ca şi în România şi oriunde, se pare că chiar şi cele mai fanteziste planuri economice de redistribuţie socialistă au întotdeauna priză la o parte destul de importantă din public (proporţiile variază în funcţie de diverşi factori, evident) – cel puţin la prima vedere, şi dacă aceste idei nu sunt contrate de nimeni. Una din explicaţii ar fi pur şi simplu faptul că peste tot există mai mulţi oameni "săraci", sau din "clasa muncitoare" - a cărei definiţie modernă se întinde acum, în multe ţări, în spaţiul clasei de mijloc-inferioare - decât oameni bogaţi sau din clasa mijlocie-superioară. Deci există mereu un bazin mare de potenţiali votanţi cărora nu le sună deloc rău ideea de a lua de la bogaţi şi a le da lor, celor mai săraci, mai mult, sau de a redistribui puterea corporaţiilor şi aşa mai departe. Lăsată necombătută, această idee poate prinde în continuare foarte bine în 2017 aşa cum a prins şi în 1917 şi de când e lumea (modernă).

Vestea bună este că aceste mituri şi aberaţii economice pot fi, evident, combătute destul de uşor - nu numai cu argumente economice, ci şi cu argumente istorice. Toată lumea - în Vest ca şi în România sau în alte părţi - a văzut efectele şi ravagiile socialismului aplicat în practică. Le vedem şi acum, în locuri ca Venezuela sau Cuba.

Lucrurile acestea sunt aşa de evidente, încât ai zice că faptul de a avea ca principal oponent politic, în 2017, într-o ţară capitalistă de succes, un partid radical de stânga cu doctrine socialist-colectiviste, ar fi un noroc chior. Stânga e greu de bătut când se deghizează în dreapta, dar atunci când îşi pune cu mândrie şapca proletară şi începe să fluture steagul roşu, pe faţă, ar trebui să fie cel mai uşor de distrus în ziua de azi.

Dar asta este problema, câteodată - sau de multe ori - în politică: politicienii şi "strategii" pierd din vedere lucrurile evidente, şi se încurcă în propriile strategii sofisticate. Nu văd ce este fix în faţă lor. Asta se întâmplă, în mare parte - mă întorc la o tema precedentă - din cauza "ruperii de realitate" care caracterizează acum clasele politice, establishment-ul contemporan.

Un stil prezidenţial, neadecvat Marii Britanii

O altă decizie contra-productivă a strategilor Conservatori a fost să adopte un stil de campanie "prezidenţial", centrat pe Theresa May. Ideea asta are logica ei, întrucât Theresa May a fost văzută de la început - destul de corect - ca principalul "asset" al partidului, o locomotivă electorală. Toate sondajele şi datele pre-electorale indicau asta: nivelul de încredere publică în Theresa May era foarte ridicat, la o distanţă enormă faţă de Corbyn. Şi rămâne ridicat, în ciuda problemelor recente (desigur, asta nu ajută prea mult la vot, pentru că oamenii votează partidul nu prim-ministrul).

În al doilea rând, mesajul de bază al partidului pentru aceste alegeri a fost: (un guvern) "puternic şi stabil", cu Theresa May ca o întruchipare a acestei imagini. Aşadar, concluzia logică - dar, se pare, greşită - a fost că, cu cât campania Conservatoare se centrează mai mult pe Theresa May, cu atât mai bine.

Problema e că s-a mers prea departe, şi Theresa May a început să vorbească despre "manifestul meu" (în loc de manifestul partidului Conservator), iar în diversele materiale electorale sintagma "partidul Conservator" fusese înlocuită de "echipa lui Theresa May". Oamenii nu mai erau îndemnaţi să voteze cu Conservatorii, ci cu Theresa May şi echipa ei, etc etc.

Totul începuse să prindă o nuanţă "prezidenţială", care este străină tradiţiilor politice britanice. Este o linie fină, între dorinţa perfect normală şi tradiţională de a scoate liderul partidului în evidenţă, şi un tip de abordare care începe să arate ca un fel de "cult al personalităţii" (a nu se confunda cu ideea de popularitate/celebritate). Britanicilor nu le place deloc acest lucru - ţin mult la independenţa lor şi spiritul adevărat al libertăţii, care e la baza democraţiei (şi a Brexit) - şi de fapt au o tendinţă de a "taxa" partidele care încearcă să le "bage pe gât" anumite lucruri sau politicieni.

Probabil cea mai spectaculoasă ilustrare a acestei "ireverenţe" colective britanice faţă de personalităţi individuale, oricât de dominante sau eclatante ar fi, au fost alegerile din 1945. Winston Churchill, marele erou nu doar al Marii Britanii, ci al întregului Vest, omul căruia ţara îi datora, efectiv, supravieţuirea, a fost dat afară din Downing Street tocmai în momentul lui de glorie maximă, după terminarea războiului. Probabil în majoritatea tuturor celorlalte ţări salvatorul naţiunii ar fi avut următorul mandat asigurat practic din oficiu; dar nu în Marea Britanie unde oamenii îşi păstrează judecata independentă, şi sunt interesaţi de ce propui să faci next, nu de cine eşti (sau vrei să pari că eşti) sau ce ai făcut în trecut. Churchill era, desigur, adorat de popor; dar poporul ştia foarte clar că în acel moment, Churchill nu mai era liderul potrivit pentru următoarea fază, de reconstrucţie postbelică.

În mod similar, Conservatorii au pariat prea mult pe "efectul May", sperând într-o scurtătură către o majoritate crescută în parlament. Acum trebuie să regleze lucrurile din mers - dacă mai pot.

Factorul Liberal-Democrat

Există, desigur, un al treilea partid important în politica britanică: Liberal Democraţii (Lib-Dems), care au fost chiar la guvernare în 2010-2015 într-o coaliţie cu Conservatorii lui David Cameron. Lib-Dems au jucat întotdeauna în timpurile recente rolul partidului de centru, care trăieşte din voturile de "protest" ale celor care nu vor să voteze nici cu Laburiştii, nici cu Conservatorii, şi caută o alternativă decentă. Este un joc de nişă, în special din cauza sistemului electoral din UK - un singur tur, câştigătorul ia totul - care favorizează partidele mari. De asemenea, partidele de compromis, de genul acesta, nu sunt stăpâne pe destinul lor: succesul lor în alegeri depinde de felul în care se poziţionează celelalte două partide mari, adică dacă acestea reuşesc sau nu să-şi mobilizeze proprii votanţi. Dacă reuşesc, atunci nu prea mai rămâne mult tort pe farfurie, din care să se guste şi Lib-Dems.

Însă în aceste alegeri de acum, Lib-Dems suferă de o problema specială. Ei oricum fuseseră pulverizaţi la alegerile din 2015 (preţul plătit pentru intrarea la guvernare alături de Conservatori în 2010), când au pierdut 49 din cele 57 de locuri pe care le aveau în parlament. Deci acum oricum au pornit de pe o poziţie dificilă.

Însă în 2017, Lib-Dems au decis să urmeze aşa-numita "strategie 48%", cu referire la cei 48% din electorat care au votat Remain la referendum anul trecut. Lib-Demis sunt, declarat, 100% pro-UE - până la un nivel destul de extrem şi, ocazional, destul de ridicol; sunt, într-un fel, opusul polar al UKIP. Problema lor este că şi după Referendum, au persistat în această poziţie şi au continuat să susţină un "al doilea" referendum şi "anularea" Brexit-ului. Sunt singurul partid care area această poziţie profund nedemocratică. Toate celelalte partide (inclusiv Labour) au acceptat, între timp, rezultatul referendumului, şi acum se concentrează pe negocieri şi implementare.

Când au mizat pe "strategia 48%", Lib-Dems au făcut trei erori. Unu, au crezut că acel nivel de suport pentru Remain (deci pentru cauza lor) va rămâne constant sau va creşte în lunile de după referendumul de anul trecut, dar de fapt a scăzut. Doar vreo 23% din britanici mai susţin Remain, şi majoritatea sunt oricum împrăştiaţi în zone unde Lib-Dems nu au nici o şansă să se bată cu Conservatorii sau Laburiştii (sau, în Scoţia, cu naţionaliştii scoţieni de acolo). Doi, Lib-Dems au devenit astfel un partid cu o singură temă (single-issue party) - şi aceea, cum ziceam, abordată monocolor şi ocazional-isteric. Brexit este, desigur, o temă vastă şi cea mai importantă în politica britanică acum, dar nu e singura; în acest fel, Lib-Dems s-au autoexclus din discuţiile de politică internă care nu sunt direct legate de Brexit (adică din majoritatea discuţiilor). Trei, chiar pe subiectul Brexit în sine, prin poziţionarea lor anti-Brexit, Lib-Dems nu au nimic constructiv şi realist de contribuit. Şi întrucât aceste alegeri sunt legate de cum să se gestioneze Brexit-ul mai bine (nu cum să fie anulat), Lib-Dems au devenit în mare parte irelevanţi. Există şi un factor agravant în toate acestea: liderul Lib-Dem, Tim Farron, este profund ne-carismatic, chiar dacă este foarte inteligent şi activ, şi din acest punct de vedere nu ajută foarte mult partidul.

Practic, în contextul alegerilor de acum un vot pentru Lib-Dems a ajuns foarte clar să însemne un vot irosit, deoarece singurele partide care ar putea forma guvernarea - Laburiştii sau Conservatorii - sunt acum pro-Brexit. Diferenţa dintre ele se face mai degrabă pe alte considerente, cum am arătat până acum, nu pe Brexit neapărat. Aşa că cine ar vrea să voteze Lib-Dem, pentru ce, atâta timp cât s-au auto-poziţionat în afară jocului?

Sondajele reflectă această realitate. Votul Lib-Dem a scăzut, şi s-ar putea chiar să mai piardă din cele 8 locuri parlamentare pe care le au până acum. Ce-i ţine "în viaţă" pe Lib-Dems sunt anumite majorităţi locale, tradiţionale, pe care le au în câteva zone din ţară. Dar la nivel naţional, performanţa lor de până acum, în campanie, e lamentabilă.

Puterea "brandului" de partid

După capturarea partidului Laburist de către Corbyn şi clica lui - prin intermediul unei "mişcări", numită Momentum, în principal formată din tineri, care se coagulase în cadrul partidului, condusă de asociaţi ai lui Corbyn, şi care a furnizat voturi importante în cadrul alegerilor interne în toamna lui 2015; dar şi cu ajutorul anumitor grupări sindicale - foarte mulţi Laburşti "tradiţionali", ca să nu mai vorbim de segmentele "New Labour" care încă mai existau, au început să fie dezgustaţi de conducerea propriului partid. S-a ajuns la disperare: au existat mai multe "rebeliuni" în cadrul partidului împotriva lui Corbyn, care a fost denunţat de aproape toţi liderii de prima linie Laburişti. Până la urmă Corbyn a fost forţat să accepte încă un rând de alegeri interne, anul trecut - dar, spre stupefacţia generală, le-a câştigat din nou şi pe acelea. În spiritul comunist adevărat care-l animă, şi pe care nici nu se chinuie să-l ascundă prea mult, Corbyn şi acoliţii săi au epurat partidul, cât au putut, de toate "elementele indezirabile", şi şi-au instalat oamenii lor în poziţii administrative cheie. Parlamentari Laburişti care criticau conducerea au fost ameninţaţi cu "deselectarea" (adică, cu retragerea sprijinului pentru candidatura la un nou mandat), iar Momentum a devenit un fel de organizaţie "para-politică" în cadrul partidului, dedicată protejării noii "ordini de partid" împotriva unei potenţiale "reacţiuni". E incredibil că aşa ceva s-a putut întâmpla cu partidul Opoziţiei Majestăţii Sale.

După repetatele eşecuri ale rebeliunilor interne anti-Corbyn, au început să apară planuri din ce în ce mai serioase de creare a unui nou partid. Ce altă alternativă ar fi, nu? Dacă principalul partid social-democrat a fost luat ostatic de radicali socialişti care l-au dus mult spre stânga, şi dacă situaţia nu poate fi schimbată, ce poţi să faci dacă eşti un om "normal" de centru-stânga decât să încerci cu un nou partid? Acesta e şi motivul pentru care foarte mulţi oameni din Labour au sperat din toată inima că partidul Conservator va distruge Labour în aceste alegeri, pentru că în acest fel Corbyn ar fi trebuit, teoretic, să plece (o teorie care pe mine nu m-a convins niciodată). Faptul că acum Corbyn e aşa sus în sondaje adânceşte disperarea "loialiştilor" Labour tradiţionali.

Dar, pe bună dreptate, ideea unui nou partid a rămas mereu doar atât, o idee. Nu pentru că nu ar fi bani: chiar şi numai Tony Blair personal ar putea uşor finanţa un alt partid, că să nu mai vorbim de mulţi alţi suporteri Labour foarte "înstăriţi". Până de curând, de altfel, Labour a reprezentat establishmentul britanic aproape în întregime, în mod cert sub Blair.

Problema, în schimb, este legată de numele şi brand-ul partidului Laburist. Este vorba de un partid cu o tradiţie de o sută de ani (aproximativ), şi al cărui nume reprezintă mai mult decât "firma" organizaţiei: oamenii au o relaţie emoţională nu numai cu partidul dar şi cu ideea şi istoria pe care o reprezintă. Acesta e partidul clasei muncitoare etc etc, şi milioane de oameni se consideră prin definiţie, şi prin tradiţie de familie, Labour.

Acesta este şi motivul pentru care este foarte greu, în special pentru Conservatori, să obţină voturi din rândul celor care dată trecută (sau în trecut) au votat Labour. Politica în UK, că şi în România şi oriunde, este foarte polarizată. Nu este imposibil să convingi un votant să treacă în "cealaltă barcă", dar în mod cert este foarte greu şi acel votant trebuie să aibă un motiv foarte bun să facă aşa ceva.

În aceste alegeri, motivul oferit de Conservatori votanţilor Labour are legătură chiar cu liderul partidului lor preferat, Corbyn. Miza a fost să li se explice oamenilor nu doar că ar fi dezastruos pentru ţară să voteze cu Corbyn - "clovnul sinistru" - dar şi că dacă acesta ar fi un lucru acceptabil de făcut la aceste alegeri deoarrece Corbyn e un om care nu reprezintă adevăratul Labour.

Efectul acestui mesaj, cum am mai spus, este foarte modest. Iar motivul este că electoratul Laburist sunt pur şi simplu obişnuiţi să voteze Labour, consideră pe Corbyn, în cel mai rău caz, că pe o aberaţie, şi în plus au o aversiune faţă de Conservatori oricum. Contra-performanţele recente ale lui Theresa May n-au făcut altceva decât să reamintească tuturor de ce partidul Conservator este - în optica votanţilor de stânga - partidul "nesuferit" şi "arogant".

În orice caz, lecţia principală din toate astea este că de multe ori diverşi politicieni supraestimează cât de uşor este să creezi un nou partid, şi nu înţeleg îndeajuns cât de loiali sunt o mare parte din electorat partidului lor tradiţional, care li se pare lor că-i reprezintă. Probabil asta este una din explicaţiile pentru care şi în România PSD are în continuare succes electoral, indiferent de diversele controverse de la nivelul superior al partidului, şi indiferent ce zice presa de dreapta.

De ce "surprizele" sunt din ce în ce mai frecvente în politică?

Trăim într-un moment de maximă detaşare a elitelor politice de realităţile "maselor". Este o situaţie fără precedent, cel puţin la această scară, în politică modernă. Pe de o parte, asta se întâmplă deoarece politică a devenit o "industrie" formată din "profesionişti" - de la oameni de PR şi comunicare, la strategi şi manageri de campanie şi experţi în date şi sondaje, consilieri pe politici publice, lobbyşti, thinktank-eri, plus o armată de oameni specializaţi în organizarea şi implementarea campaniilor în teren etc. Toată industria asta se concentrează, în mod natural, în capitala ţării respective, unde se face politică naţională.

Politică a încetat de mult să fie condusă de oameni cu "convingeri" şi viziuni politice, sau să fie afectată prea mult de dezbaterile ideologice şi de teorie şi filosofie politică. Oamenii intră acum în politică - fie direct în politică de partid, fie în zona mai extinsă a industriei politice - de cum termină o facultate, şi o văd că pe o carieră, nu că pe o cauza. Spiritul managerial, "corporatist", tehnocrat, "îmbunătăţit" (not!) de etosul mass mediei superficiale dar intense, 24/7, au înlocuit de mult abordarea tradiţională care avea o misiune, un scop clar de a construi o "lume" - sau un destin naţional - de un anumit tip, oricare ar fi fost (şi unele mai bine că nu mai există!), dar care era în general ancorată în realităţile societăţii extinse, realităţile poporului (da, un cuvânt care a devenit anatema în Europa anului 2017). Adică genul de abordare care te face să înţelegi de ce ideea că politica poate fi rezumată în "probleme" şi "soluţii", ca în business, este nu numai falimentară, dar periculoasă pentru că deschide calea spre un tip de autoritarianism tehnocrat, argumentat "ştiinţific", punct cu punct. Politica înseamnă nu doar "rezolvarea" unor probleme sociale, economice, şi aşa mai departe, ci rezolvarea lor într-un mod coerent, într-un mod care armonizează diversele viziuni - despre individ, despre stat - cu condiţiile realităţii.

În plus, politicienii înşişi provin din grupuri privilegiate ai căror membri se ajută, nu neapărat în mod intenţionat ci prin natura dinamicilor sociale, unii pe alţii. În definitiv, trăim în era "networking-ului". Dar puţini politicieni sunt interesaţi să "network" cu omul de rând, dincolo de contacte superficiale şi photo-ops. "Grass-roots"/"firul ierbii" e un concept la modă, dar foarte, foarte rar dus până la capăt; rezultatul e de obicei o bălărie cu iluzii de gazon.

Succesul aproape "imposibil" al lui Corbyn, acum, este în parte datorat exact faptului că liderul Laburist şi tovarăşii lui au reînviat şi readus în prim-planul politic vechea paradigmă politică - cea tradiţională, dinaintea valului managerial-corporatist-"New Labour" etc. Este ceva cu totul exotic, în ziua de azi - păcat că e, de fapt, o tragedie prin prisma ideologiei în sine. Dar ca şi manieră de politică, ai în Corbyn exact politicianul cu viziune de fier şi principii nealterate de decenii - ca orice bun ideolog de extracţie marxistă - foarte atent la situaţia omului de rând, care înţelege realităţile foarte bine, care este un excelent om de campanie pentru că toată viaţă asta a făcut, şi care îţi propune un proiect naţional coerent de la a la z (din păcate, e cel pe care românii îl ştiu prea bine).

Care este cel mai de neînţeles lucru la fenomenul Corbyn (cum a fost şi cu Bernie Sanders, de fapt)? Faptul că grosul suporterilor săi sunt tineri, în special adolescenţi şi oameni de până în 35 de ani. Acesta este doar unul din aspectele care pune în discuţie lamentările că într-un vot precum Brexit tinerii, nu cei mai în vârstă – şi cu experienţă de viaţă mai mare – ar trebui să aibă un cuvânt mai greu de spus, pentru ca e “viitorul lor in joc” şi aşa mai departe. Problema e că se întâmplă ceva ciudat, din punct de vedere politic, cu segmente importante din noile generaţii – în mod obiectiv vorbind, bazat pe fenomene ca Occupy, Bernie Sanders, Corbyn etc – şi nimeni nu înţelege exact ce.

Ultima săptămână

Britanicii merg la vot pe 8 iunie, joia viitoare. O surpriză Laburistă ar fi, fără îndoială, ceva mult mai extraordinar decât surprizele din 2016. Cât e de probabilă?

Sondajele sunt împărţite. Doar două indică o diferenţă de sub 5%. Majoritatea celorlalte arată în continuare că partidul Conservator este la peste zece puncte diferenţă. Consensul în Westminster, la ora actuală, este că vom vedea până la urmă o majoritate Conservatoare crescută, deşi doar excentricii mai vorbesc de “peste 100 de locuri” în plus. Insiderii Conservatori au redus aşteptările la în jur de 75 de locuri. Evident, vorbim de aceeaşi “Westeminster bubble” care a greşit în predicţiile ei şi la alegerile din 2015 şi la referendumul din 2016.

Este cert că Laburiştii sunt “pe val”, îl au pe “big Mo” cum zic americanii. Când se creează o situaţie din aceasta, este greu să opreşti declinul dacă eşti de partea cealaltă: propriile tale “trupe” se demoralizează, pe când adversarii prind aripi. Joi, de exemplu, Theresa May a trebuit să facă o vizită de campanie în Somerset, care altminteri este în mod normal un “fief” Conservator; ceea ce înseamnă că votul Conservator se zgâlţâie puternic în acest moment, peste tot.

Dar sunt trei lucruri de spus, în compensaţie faţă de această imagine alarmantă pentru suporterii Conservatori. În primul rând, din punct de vedere istoric, în UK sondajele tind să supraestimeze sprijinul pentru Labour; aproape la fiecare alegeri mai puţini oameni pun efectiv ştampila pe Labour decât ceea ce apare în sondaje chiar cu câteva zile înainte. Dar asta, în sine, nu e o regulă şi nu înseamnă mare lucru.

În al doilea rând, este clar că există o problema foarte mare în UK – dar nu numai – legată de calitatea sondajelor. S-a văzut şi la referendumul de anul trecut, şi sunt semnale că şi acum datele care se culeg din teritoriu nu fac întotdeauna foarte mult sens. Apar tot felul de anomalii şi măsurătorii contradictorii, de exemplu zone tradiţional-Lib-Dem care acum înclină spre Conservatori (Conservatorii fiind, de altfel, inamicul nr.1 al partidului Liberal Democrat), zone UKIP care se duc spre Labour, şi aşa mai departe.

Referendumul de anul trecut a introdus probleme majore în calculele analiştilor politici, deoarece pe de o parte acel vot s-a disputat pe cu totul alte linii decât cele clasice de partid, dar pe de altă parte în mod cert a avut un efect asupra loialităţilor votanţilor faţă de diversele partide. Acest lucru contează foarte mult din perspectiva strategiei de campanie. În mod normal, la fiecare rând de alegeri parlamentare se operează în mare parte pe baza rezultatelor şi informaţiilor de dată trecută. Un parlamentar care are o majoritate de peste 10.000 de voturi (la alegerile precedente) stă destul de liniştit, întrucât ar fi nevoie să se întâmple ceva destul de extraordinar că rivalul din partidul opus să întoarcă 10.000 de voturi de partea sa, şi încă ceva. Aşa că ştii, în general, care sunt zonele “vulnerabile” sau “marginale” (cu marje mici între cele două partide, unde parlamentarul în funcţie are o majoritate de doar câteva mii sau mai puţin). Pe baza acestei imagini de bază, augmentată bineînţeles cu alte date culese de organizaţiile locale, echipa de campanie stabileşte distribuţia resurselor în timpul alegerilor, atât că bani cât şi că activişti şi vizite din partea miniştrilor etc. Problema, acum, este că această imagine de bază, care ar trebui să fie formată din ce se ştie din alegerile din 2015, nu mai este foarte precisă – dar nimeni nu ştie cum s-a schimbat. Deci există un element major, şi foarte concret, de impredictibilitate – şi asta afectează inclusiv sondajele şi metodologiile folosite. Pe scurt: se poate întâmplă orice, şi nimeni nu poate spune că ştie care e situaţia cu adevărat. Dar e clar că sprijinul pentru Labour este în creştere.

În al treilea rând, este binecunoscut efectul catalizator pe care-l poate avea un moment de panică, în timpul unei campanii. Probabil o comparaţie bună, în România, ar fi alegerile prezidenţiale din 2000, sau cele din 2014. În mod similar, şi în UK o săptămâna, cât a mai rămas până la vot, ar fi timp destul ca oamenii să se mobilizeze pentru a-l bloca pe Corbyn şi perspectiva unui guvern socialist haotic şi minoritar.

O victorie Conservatoare rămâne în continuare cel mai sigur pariu. Dar dacă nu este o victorie la scor (cel puţin 70-80 de locuri), va fi percepută aproape ca o înfrângere, şi următorul guvern Theresa May va fi poate chiar mai instabil – că urmare a rebeliunilor din cadrul propriilor rânduri – decât primul, care avea o majoritate mai mică în parlament.

We’ll see.