Am obosit și noi să iubim Ucraina?
0Când apar și în presa românească din ce în ce mai multe articole de analiză sau opinii care spun că anul 2023 ar trebui să fie unul hotărâtor, unul în care războiul să-și afle limitele, e un semn că lumea, de aiurea, dar și de la noi, nu prea mai are răbdare?
Ambele tabere sunt portretizate a fi undeva la limita resurselor, obosite militar, uman și economic, această iarnă fiind Purgatoriul care le va duce spre victorie sau spre înfrângere.
Numai că lucrurile nu sunt atât de simple.
***
Pentru că în războiul dintre Rusia și Ucraina nu este vorba doar de un conflict între Rusia și Ucraina, între Rusia și Europa Occidentală, între Rusia și SUA, între democrație și dictatură.
Dacă la începutul războiului Kremlinul avea probleme în a-și convinge propria populație de necesitatea atacării unei țări surori, cu care împărtășește o istorie aproape identică și o moștenire lingvistică și rădăcini comune, acum nu mai are nevoie de acest lucru.
Kievul, prin actuala conducere politico – artistică a președintelui Zelenski, a făcut tot ce se putea, mai mult decât aștepta chiar Moscova, pentru a ușura munca propagandei ruse.
Toate deciziile controversate ale regimului de la Kiev au fost apărate de situația de război și de necesitatea de unitate în lupta împotriva agresorului rus.
De la interzicerea opoziției politice, la privarea de drepturi a sindicatelor, distrugerea sau mutarea unor monumente ruse și sovietice, excluderea din programa școlară a părților de istorie, literatură, chiar și muzică, având legătură cu Rusia, țaristă sau sovietică, nu a contat, cam totul a fost încercat și legiferat.
***
Legea minorităților naționale, recent promulgată de președintele Zelenski, continuă acest trend.
Teoretic, ar trebui să pună în acord legislația ucraineană în domeniu cu cea din UE.
Practic, se pare că nu prea face acest lucru, devreme ce, la București, Ministerul Afacerilor Externe (MAE) consideră "regretabil" faptul că legea privind minoritățile naționale din Ucraina a fost adoptată în absența unei noi consultări a Comisiei de la Veneția.
Primirea negativă s-a repetat, desigur, și la Budapesta.
Kievul nu s-a gândit, însă, la minoritățile română și maghiară atunci când și-a croit noul act legislativ.
Și, probabil, s-a gândit doar fugar la ce o să zică Uniunea Europeană.
Pentru că răspunsul îl cunoștea, atât timp cât luptă cu Rusia i se vor ierta toate eventualele ”exagerări”. Doar e război, nu?
Ținta a fost minoritatea rusă, Ucraina fiind în prezent într-o cursă contracronometru să-și întărească unitatea și reziliența națională, precum și identitatea ne-rusă.
Dacă aceasta este cea mai bună cale, încă nu e un răspuns final și e posibil ca nici rezultatul războiului să ofere unul.
Cert este că propaganda rusă a văzut în această opțiune a Kievului o continuare a politicilor anti-ruse promovate de conducerea ucraineană după 2014.
***
Un gest și o fotografie din cele care valorează cât o mie de articole au produs alte pierderi în domeniul imaginii pe care vrea să o promoveze Kievul.
Aniversând 114 de ani de la nașterea liderului naționalist Stepan Bandera, comandantul forțelor armate ucrainene s-a fotografiat cu portretul acestuia. Fotografia a fost preluată de contul de Twitter al parlamentului de la Kiev, ceea ce a produs o reacție aspră a Varșoviei, poate cel mai loial aliat pe care îl are Ucraina în acest război.
Ulterior, postarea a fost ștearsă, dar, pentru propaganda rusă și, posibil, și pentru o parte din polonezii care nu au amintiri plăcute privind acțiunile naționaliștilor ucraineni în Volânia și Galiția, în prezent regiuni ale Ucrainei, dar teritorii poloneze ocupate în timpul celui de-al doilea război mondial, gestul e greu de considerat singular.
Mai ales că aceeași aniversare a produs o serie lungă de manifestări de comemorare, inclusiv religioase, în special în vestul Ucrainei.
De ce continuă Polonia să sprijine efortul militar al Kievului, în condițiile în care îi reproșează că ” pentru Polonia este inacceptabil să fie onorat Stepan Bandera, ideologul naționaliștilor ucraineni care au asasinat zeci de mii de polonezi la Volânia”?
Poate pentru că, așa cum afirma recent Dan Dungaciu, într-un interviu acordat TVR, Polonia are un proiect de repoziționare în estul Europei, și în Europa, în general, mai cuprinzător chiar decât victoria Ucrainei împotriva Rusiei.
Care nici măcar nu e atât de sigură.
***
Deci propaganda rusă are suficientă hrană, inclusiv din surse publice, occidentale, pentru a afirma că în Ucraina minoritățile sunt oprimate, cultul colaboratorilor cu naziștii este practicat până la nivelul instituțiilor, și, mai nou, credincioșii de naționalitate rusă și nu numai ei, nu mai au nici dreptul la credință, fiindu-le luate bisericile și lăcașurile de cult.
O știre Rador precizează că Lavra Pecerska, biserica veche de aproape 1.000 de ani, subordonată canonic, până recent, Bisericii Ortodoxe Ruse, ”a fost preluată de stat după ce contractul de închiriere deținut de Biserica Ortodoxă Ucraineană (Patriarhia Moscovei) a expirat la 31 decembrie 2022”.
Sigur că, invocând rațiuni de securitate națională, se pot lua orice măsuri.
Și e confortabil să credem că pentru credincioșii de un anume rit, evenimente de acest fel nu înseamnă mare lucru.
Până la urmă ortodocși sunt și unii și alții, ce mare lucru.
Și să presupunem și că e adevărat.
Dar pentru propaganda rusă, războiul a devenit unul sfânt, un ”război sacru”, așa cum a fost și în timpul celui de-al doilea război mondial.
Noi putem să avem multe argumente că, dimpotrivă, dacă e vorba de un ”război sfânt”, atunci, mai curând, pentru această definiție se califică cel dus de ucraineni.
Problema este că propaganda rusă nu e destinată nouă.
Radicalizarea discursului politic de la Moscova, unde un fost președinte și fost premier, Dmitrii Medvedev, ajunge să se adreseze Europei și SUA într-un limbaj greu de reprodus (”sons of bitches, that are the real heirs of the Reich Minister of Propaganda Joseph Goebbels”, cred că nu e nevoie de traducere), pare a ilustra atingerea unui nou nivel al incompatibilităților politice și istorice dintre vecinul de la răsărit și jumătatea occidentală a Europei și a lumii.
O altă explicație ar fi o potențială distribuire de roluri în care Putin să fie perceput drept liderul moderat cu care se pot duce tratative, alternativele fiind mult mai radicale și mai belicoase.
Iar Medvedev, dincolo de relativa poziționare în penumbră, rămâne încă una din soluțiile de continuitate ale actualului regim de la Kremlin.
În definitiv, e liderul principalului partid al Rusiei și au trecut doar vreo două săptămâni de când a fost în vizită la președintele chinez Xi Jinping.
***
Discuțiile despre soluțiile conflictului și continuarea sprijinului acordat Ucrainei sunt procese care merg în paralel.
Ce primește acum Kievul este departe de ”lista lui Zalujnîi”, dar nu e nici puțin.
Evocarea din ce în ce mai frecventă a necesității identificării unei soluții de pace arată că se speră ca anul 2023 să fie cel în care războiul din Ucraina să-și găsească o rezolvare.
Prognozele analiștilor nu prea trec de pragul acestui an.
Conform istoricului Berenice A. Carroll, specialistă în probleme păcii și războiului, conflictele militare se finalizează în patru moduri:
· unu. Epuizare reciprocă: lupta, pur și simplu, încetează;
· doi. Cucerire: o parte o învinge pe cealaltă;
· trei. Oprire unilaterală: o parte cedează;
· patru. Acord negociat: cele două părți ajung la o înțelegere care pune capăt luptei.
Realitatea din teren pare a favoriza doar punctul patru.
Chiar dacă, și acesta, poate fi doar o soluție incompletă, gen conflict înghețat, armistițiu, o adaptare a variantei Kashmir pentru estul Europei, poate chiar ceva asemănător situației din Peninsula Coreea.
Un armistițiu, pe de altă parte, nu mai are credibilitate prin aceste părți de lume de când unii dintre politicienii implicați în acordurile de la Minsk au relevat că acestea au fost doar soluții provizorii pentru ca una dintre părți să aibă timp să respire.
Un armistițiu nu oferă decât asigurări minime că luptele nu vor reizbucni, că se va putea trece la reconstrucția Ucrainei, că vor fi reluate legăturile economice dintre Rusia, vestul Europei și SUA, că nu va continua divizarea lumii pe relația Nord – Sud.
***
E complicat!
Se încarcă comentariile...
