Al treilea război mondial - prima zi, prima săptămână
0În ultimii ani, cuvântul „război“ a devenit ceva uzual în presa multor ţări, indiferent cât de copleşită este de ştiri false sau de jurnalişti incompetenţi. Nu mai contează cine luptă şi împotriva cui se folosesc arme sau mesaje; suntem în fiecare zi asediaţi de acest cuvânt.
Când e vorba de o astfel de prezenţă în media, apare întrebarea: chiar există un război adevărat? La o primă privire pe hartă, răspunsul apare afirmativ, iar situaţia unor ţări este expresia crudă a acestui adevăr. Numai că acele războaie pe care le vedem sunt în principal civile, cu intervenţii ale ţărilor vecine sau a marilor puteri, ceea ce nu ar justifica totuşi preocuparea pentru identificarea unui război mondial nou.
Cu toate acestea, am cautat pe cel mai popular motor de căutare al internetului două sintagme: „al treilea război mondial“ şi „următorul război mondial“. Am pornit de la ipoteza că de la atâtea lupte şi războaie locale ar fi totuşi un pas prea mare spre ideea de „un război mondial“. Rezultatele au fost însă surprinzătoare şi neplăcute: prima sintagmă apare în limba română de peste 1,5 milioane de ori, în limba engleză de peste 189 milioane de ori, în franceză de peste 2,3 milioane de ori, în limba rusă de peste 500 mii de ori, iar în limba chineză de aproximativ 650 mii de ori! A doua sintagmă apare în limba română de peste 508 mii de ori, în limba engleză de peste 127 milioane de ori, în limba franceză de peste 770 mii de ori, în limba rusă de peste 4 milioane de ori, iar în limba chineză de peste 1,17 milioane de ori.
În faţa unor astfel de rezultate, nu ai decât o singură opţiune: să accepţi că mulţi oameni se aşteaptă ca un astfel de conflict global să se producă în timpul vieţii lor. Nu cred însă că se pregătesc de război, pentru că de regulă evenimente meteorologice sau dezastre naturale mai uşor sau mai greu de prevăzut surprind oamenii fără bunurile necesare evitării sau reducerii consecinţelor acestora. Paza bună trece primejdia rea, spune proverbul, dar oare oamenii ştiu ce trebuie să pregătească pentru cazul în care începe un război? Chiar dacă ei nu au cunoştinţe în acest sens, instituţiile statului cu atribuţii în acest domeniu au obligaţia să îi educe, iar cetăţenii trebuie să se pregătească de ce e mai rău, pentru că o sintagmă cu peste 100 de milioane de referinţe pe internet are o existenţă destul de sigură, poate chiar palpabilă într-un viitor apropiat.
Astfel, să ne gândim puţin cum ar fi noul război mondial. Cu siguranţă, sînt instituţii care au scenarii pregătite pentru astfel de situaţii, dar aceste exerciţii complexe nu au caracter de publicitate. Totuşi, într-o ţară liberă rolul intelectualilor este şi acela de a-şi pune întrebări dificile, iar în baza acestora, să chestioneze mai departe autorităţile responsabile. În plus, întrebările care au ca temei chestiuni serioase trebuie să intre în atenţia fiecăruia, pentru că în viaţă de problemele grave nu scapă nimeni, oricât ar vota un parlament în favoarea unuia sau altora.
FOTO AFP
Scenariul unui posibil război mondial
Un scenariu complet ar necesita scrierea unei cărţi. Variantele de începere şi dezvoltare ar ajunge la scrierea altor volume. Dar acest text apare într-un ziar, deci nu putem să ne „limităm“ la 200 de pagini. Vom schiţa deci câteva planuri de dezbatere, oprindu-ne la un moment temporal strict: prima săptămână. De fapt, exerciţiul poate fi prelungit, dar las fiecărui cititor plăcerea de a-l crea pentru întreaga sa durată.
Pentru un astfel de moment ar fi necesar un punct de sprijin, după cum spunea Arhimede, iar în acest sens, cel mai bun „punct“ îl reprezintă o carte. Practic, m-am gândit la un volum apărut în anul 1996, denumit „Următorul război mondial“. Scris de Caspar Weinberger şi Peter Schweitzer, înfăţişează câteva scenarii posibile în declanşarea unui nou război mondial. Cartea este utilă şi astăzi, chiar dacă o bună parte din situaţia politică a lumii s-a schimbat. Ce trebuie menţionat este faptul că din 1981 şi până în anul 1987 Caspar Weinberger a fost secretarul de stat al Apărării în SUA, ceea ce înseamnă că a văzut şi cunoscut multe, iar în cărţile scrise a dat diferite mesaje care trebuie înţelese cu atenţie şi fineţe.
În tradiţia marilor ţări, foştii conducători de stat sau de instituţii devin după exercitarea mandatelor purtători neoficiali de mesaje mai mult sau mai puţin discrete ale autorităţilor în funcţie, exercitând astfel un rol diplomatic special, care nu poate fi neglijat. Este, fără îndoială, o lecţie care trebuie învăţată temeinic de către orice ţară, pentru că nu întotdeauna ceea ce au creat marile puteri este rău sau de respins.
Cartea lui Weinberger are cinci scenarii, dintre care trei comportă direct prezenţa loviturilor atomice premeditate. Primul dintre ele este şi cel mai lung, şi se referă la o ofensivă a Phenian-ului spre cucerirea întregii peninsule Coreene, combinată cu o acţiune a Chinei contra Taiwan-ului. Las fiecăruia dintre cititori plăcerea de a citi atât acest scenariu, cât şi pe celelalte, şi apoi de a efectua comparaţia necesară.
Cum ar trebui să înceapă al treilea război mondial? Mai întâi, pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să avem în vedere ceea ce spunea Churchill despre posibilitatea de a mai apare un nou război mondial:
„Cu siguranţă, nu se vor mai face greşelile care au condus la începerea acestui război, dar sînt la fel de sigur că vom face altele noi!“
Faţă de cele două războaie mondiale care au fost, de data aceasta este clar că nu nici o ţară nu doreşte cu adevărat să declanşeze o conflagraţie majoră, pentru a-şi impune dominaţia la scară globală sau continentală.
Dacă primul război mondial era cumva prognozat de mai multe cancelarii ale marilor puteri şi chiar dorit de o parte a populaţiei acestora, cel de-al doilea era inevitabil, cel puţin din perspectivă ideologică. De aceea, marele război din mijlocul secolului nu a fost ceva neaşteptat, dimpotrivă. Totuşi, câteva ţări se pregătiseră mai mult decît altele, dar rezultatul final a fost unul mult mai rău faţă de cele mai pesimiste estimări. Estul Europei nu şi-a revenit integral de pe urma acestei hecatombe, iar consecinţele acestuia se observă şi astăzi.
Finalul celui de-al doilea război mondial a lasăt în urmă un tablou care pe europeni i-a învăţat o lecţie amară: războiul nu mai trebuie să existe. Şi, cu excepţia confictelor din ceea ce s-a numit Iugoslavia sau Uniunea Sovietică, restul continentului a fost ferit de astfel de războaie. Se preferă confruntările economice, pentru creiere, pentru constituirea de alianţe etc., ceea ce oferă o mai mare stabilitate şi perspective de progres şi confort pentru omul obişnuit. Celelalte continente nu au avut pe teritoriul lor conflicte de astfel de întindere şi mai ales cu o proporţie la fel de ridicată de distrugeri materiale, dar, după cum spune o vorbă cinică, de ce trebuie să credem că vor fi scutite de astfel de evenimente tragice?
Însă mai trebuie să facem două comparaţii între continente, relativ la populaţii şi PIB/cap de locuitor, pentru că durata conflictelor militare este influenţată direct de numărul de soldaţi disponibili de a fi recrutaţi dintr-o populaţie recenzată şi mai ales de raportul sumelor de bani ce pot fi cheltuite în efortul de război. Un aspect deloc de neglijat – în absenţa unei omogenizări rezonabile a intereselor de stat la nivelul populaţiei acestuia, apare şi problema mobilizării doar parţiale a cetăţenilor pentru atingerea acelor interese.
Concret, populaţia Europei era una importantă la nivel global în anul 1939, după cum apare în aceste statistici; chiar dacă imperiile de atunci nu mai există, pentru a înţelege o posibilă situaţie conflictuală de azi trebuie observat în perspectivă populaţia diferitelor ţări.
Astfel, Egiptul avea în anul 1939 doar 16,5 mil. loc, iar astăzi are 97,5 mil.loc.; Iranul avea 14,3 mil. loc., iar azi are 81 mil. loc.; Israelul nu exista ca stat, însă azi are 8,3 mil. loc. şi o armată foarte puternică, care joacă un rol important în ecuaţia Orientului Mijlociu – dar populaţia Palestinei, aflată sub mandat britanic în anul 1939 avea 1,4 mil. loc; Marea Britanie actuală avea atunci 47,5 mil. loc., iar azi 66 mil. loc.; Japonia avea 72 mil. loc., iar azi are 127,5 mil. loc.; Franţa avea 42 mil. loc. şi astăzi are 65 mil. loc.; Coreea toată avea 24,3 mil loc., iar azi cele două state coreene au 76 mil. loc.; Germania avea 69,3 mil. loc. şi are astăzi 82,1 mil. loc.; Rusia are azi doar 143 mil loc., iar URSS avea în 1939 o populaţie de 170 mil. loc, ceea ce era contestat însă de specialiştii în demografie din deceniul IV al secolului trecut; China avea în anul 1939 o populaţie de 515 mil. loc, iar acum depăşeşte 1,4 mld. loc; SUA aveau 147,5 mil. loc. în anul 1939, iar astăzi au 324,4 mil. loc. Etiopia de atunci, cucerită de italieni, avea o populaţie de 9,4 mil. loc., iar astăzi a ajuns la 105 mil. loc.; pe când Mexicul avea în 1939 doar 19,3 mil.loc, iar astăzi a atins 129,1 mil. loc.
Războiul modern nu înseamnă doar să trimiţi sute de divizii în luptă, ci presupune şi înarmarea acestora, iar loviturile de precizie presupun arme sofisticate, care nu sînt deloc ieftine.
Comparativ, dacă populaţia Europei era atunci una consistentă procentual la nivel global, în anul 1950, după războaiele mondiale adică, fiind mai mult de 21% din numărul de locuitori ai planetei, astăzi ea nu mai reprezintă nici 10%. Acum, populaţia Asiei şi a Africii, unită, reprezintă peste 76% din populaţia planetei, ceea ce mută destul de mult accentul pregătirii şi mai ales desfăşurării unui astfel de război mondial.
La nivel de PIB al statelor, inclusiv pe cap de locuitor, situaţia este şi mai accentuată în favoarea Europei anilor 1938-1939, după cum se vede în această statistică, iar astăzi s-a ajuns la aceste sume. Asia şi Africa au făcut progrese, ceea ce înseamnă că ambiţiile locale pot conduce la asperităţi majore şi chiar conflicte, deşi nu este uşor de înţeles cum s-ar putea extinde conflicte locale la nivel global.
Totuşi există câteva probleme: războiul modern nu înseamnă doar să trimiţi sute de divizii în luptă, ci presupune şi înarmarea acestora, iar loviturile de precizie presupun arme sofisticate, care nu sînt deloc ieftine. De la inventarea prafului de puşcă, armatele ţărilor bogate au putut să îşi lovească adversarii de pe câmpul de luptă de la distanţă, iar cei care erau mai săraci trebuiau să se apropie cât mai mult de inamic, pentru că armele lor mai slabe nu deveneau letale decât de la distanţe mici. Însă această apropiere creştea vulnerabilitatea soldaţilor, cu efecte previzibile sub aspectul slăbirii forţei de luptă.
Astăzi, mutatis-mutandis, anumite armate pot să ucidă soldaţii inamici de la sute de kilometri, ceea ce oferă un avantaj decisiv pentru majoritatea momentelor critice ale confruntărilor. În acelaşi timp, acele armate puternic echipate tehnologic sunt recunoscute, şi orice acţiune ofensivă împotriva lor comportă întrebarea: „dar ca răspuns, ei unde mă vor lovi“? Tocmai această uriaşă forţă a unor state reprezintă o garanţie rezonabilă că războiul mondial nu va izbucni prea uşor. Astfel, în anul 2016 s-au cheltuit 1,57 trilioane de dolari pe arme, ceea ce înseamnă că în foarte multe capitale se aşteaptă evenimente negative, cu multe mii de victime – iar cine nu se pregăteşte pentru ce e mai rău, va fi primul victimă a acestuia.
De fapt, aici este şi cheia întrebării: putem crede că un război mondial va izbucni la fel de uşor ca celelalte două? Cu siguranţă, nu. Aceasta, pentru că există prea multe arme disponibile, pe de-o parte, iar în multe ţări, dorinţa sau acceptarea morţii este mai dificil de obţinut, relativ la cele întâmplate acum 70 de ani. Dorinţa umană legitimă de confort a condus la acumulări sub raportul nivelului de trai peste tot în lume; după cum s-a văzut în statisticile prezentate mai sus, PIB-ul global a crescut de peste 15 ori din 1938 şi până acum, iar populaţia de trei ori. În plus, confortul se raportează şi prin turism, iar statistica anului 2016 oferită de Organizaţia Mondială a Turismului învederează 1,235 miliarde călătorii pentru anul anterior, iar turiştii din primele cinci ţări au cheltuit împreună peste 570 miliarde de dolari.
De aceea, este greu de crezut că vreo ţară şi-ar dori o confruntare de proporţii continentală sau globală; costurile ar fi uriaşe, populaţia ţărilor care trebuie învinse este din ce în ce mai mare şi reclamă deci arme multe şi eficace – iar eficacitatea letală costă foarte mult. În plus, nu este uşor să îţi convingi militarii să lupte cu un continent întreg – deşi cu un stat vecin da: aici s-ar găsi şi se găsesc şi astăzi mulţi voluntari în foarte multe ţări, ceea ce este trist şi îngrijorător.
Rachetă Hwasong 14 FOTO EPA
Cum s-ar putea ajunge la un nou război mondial
De aceea, pentru a ajunge în faţa unui război mondial consider că ar fi doar două căi posibile. Prima ar fi un eveniment militar nuclear scăpat de sub control, spre exemplu o testare de rachetă de către Phenian, care deviază de la traiectorie şi chiar loveşte o ţară – Japonia sau SUA, provocând mii de morţi. Prin firea lucrurilor, situaţia geografică şi politică din acest loc al globului este sursa celor mai mari ameninţări la adresa păcii globale sau cel puţin bicontinentale.
Este dificil de crezut că se poate acţiona necugetat de către mulţi actori deodată, însă istoria ne arată că şi acest tip de situaţie este uneori întîlnit, iar consecinţele sunt dezastruoase.
Cele cinci ţări membre permanente ale Consiliului de Securitate ONU cu siguranţă nu ar încerca niciodată această variantă, sunt conduse foarte raţional sub acest aspect; totuşi ele ar fi puse în situaţia de a arbitra un astfel de gest necugetat, pentru că Organizaţia Naţiunilor Unite are totuşi rolul şi rostul său. Nu cred că între Pakistan şi India se va ajunge vreodată la o încordare atât de ridicată; sînt prea multe legături între cele două ţări pentru a-şi dori să ajungă la distrugere masivă.
De fapt, raţionalitatea este totuşi suficient de prezentă în relaţiile dintre state sub aspect militar. Este dificil de crezut că se poate acţiona necugetat de către mulţi actori deodată, însă istoria ne arată că şi acest tip de situaţie este uneori întîlnit, iar consecinţele sunt dezastruoase. Alte evenimente sunt greu de crezut că ar putea declanşa o confruntare militară de proporţii uriaşe, cel puţin sub aspectul testărilor de arme. Şi de asemenea nu cred că ar fi vreo ţară atât de neraţională încât să încerce să folosească arme bacteriologice împotriva alteia, răspândind agenţi patogeni cu mare putere de contagiune. Şi totuşi...
Din păcate, termenul „al treilea război mondial“ este prea des pomenit, şi pentru a atinge subiectul acestui articol ar trebui să cautăm o sursă posibilă de inflamare majoră a planetei. În această situaţie, nu Soros ar fi casus belli, dar cu siguranţă ar fi necesară atingerea unei valori fundamentale a oamenilor. Dintre toate câte sunt, majoritatea sunt cu anumite particularităţi juridice naţionale în apărarea şi promovarea lor, de aceea, trebuie căutat ceva care ar putea într-adevăr să mişte mai multe ţări deodată. Ei bine, există acel ceva care uneşte şi desparte ţările şi în acelaşi timp oamenii, anume religia.
Cele mai probabile lovituri care ar avea efect global ar fi însă nu opera unor state, decât dacă acestea ar fi conduse de lideri mai degrabă demenţi. Totuşi, problemele psihice sînt apanajul mai ales a unor oameni care nu se manifestă întotdeauna ca atare, dar care pot fi manipulaţi sau orbiţi intelectual. Ceea ce ei nu vor să înţeleagă este faptul că acţiunile lor pot fi folosite de state în dauna altor state sau a celor care le împărtăşesc convingerile. De aceea, nici o ţară raţională nu va face gestul de a ataca locurile sfinte ale religiilor cu sute de milioane de adepţi, deoarece ar deschide cutia Pandorei contra propriilor interese. Dar cum fiecare om are în principiu o cetăţenie, un dement – sau mai mulţi – care acţionează poate fi sursa unor întrebări dificile care se pun statelor ai căror resortisanţi sunt. Tocmai aceasta ar fi în parte sursa posibilă a unui conflict mondial, de fapt.
La o privire rezonabilă, există trei locuri cu conotaţie globală şi care ar arunca la propriu planeta într-o confruntare devastatoare: Ierusalim, Vatican şi Mecca. Dacă s-ar pierde valorile – simbol din aceste locuri ar însemna un dezastru, iar ecourile ar fi instantanee în toate casele care sunt conectate la radio-televizor-internet-telefon mobil – adică pe tot globul.
În cazul unui atac atomic nepremeditat, prima zi ar fi de confuzie asupra contrareacţiei. Vor lovi statul agresor sau nu? Cine va lovi şi cine nu?
Cine ar fi de vină, cine va fi învinuit şi cine va pierde cel mai mult de pe urma unui astfel de act, sunt chestiuni complet diferite şi fiecare au mecanisme proprii de identificare a răspunsurilor. Totuşi, să nu uităm că deşi adevărul poate fi înfăţişat în mii de moduri, ori poate fi cunoscut în alte moduri – de cele mai multe ori doar parţial, el este în realitate doar unul singur. Da, noi nu cunoaştem de regulă chiar toate piesele puzzle-ului, de aceea nici opiniile noastre nu sunt întotdeauna corecte, dar realitatea este doar una, oricât ar minţi un guvern, un parlament sau un conductor de ţară. De aceea, şi înţelegerea istoriei trebuie făcută în raport de realităţile care au fost şi care sunt, nu de cele scrise sau propagate de guverne şi oameni cu interese în prezentarea doar unor faţete ale adevărului. Tocmai de aceea istoria cunoaşte numeroase cazuri de prăbuşire bruscă a multor deţinători de adevăruri cosmetizate după interesele proprii; cu siguranţă, există ceva nevăzut care nu permite atotputernicia veşnică a unei ţări asupra celorlalte – încălcarea adevărurilor morale inclusiv în politică se soldează cu pierderi de imperii, de putere şi funcţii, de orice aduce putere nemeritată asupra oamenilor şi statelor.
Prima săptămână
Cum ar fi prima săptămînă de război mondial? În cazul unui atac atomic nepremeditat, prima zi ar fi de confuzie asupra contrareacţiei. Vor lovi statul agresor sau nu? Cine va lovi şi cine nu? Diplomaţii marilor puteri cu siguranţă vor avea întâlniri urgente, preşedinţii ţărilor puternice militar se vor consulta la telefon. În eventualitatea în care se va răspunde limitat, lucrurile ar putea reveni la un pseudo-normal după mai multe luni.
În orice situaţie de dezastru politic – atac cu armă nucleară, atacarea locurilor considerate sfinte de marile religii ale lumii – efectele politice vor fi devansate de cele economice.
Obligatoriu însă, bursele vor scădea accentuat în acea zi în toate ţările lumii, iar cele din zonele direct afectate vor cunoaşte prăbuşirea, ceea ce va determina suspendarea activităţii lor pentru câteva zile. Totuşi, o undă de şoc se va propaga în economiile zonelor afectate de atac. S-ar instala o recesiune economică, indiferent dacă o confruntare globală va putea fi evitată sau nu, cu costuri de ordinul sutelor de miliarde de dolari. Evident, statele vulnerabile vor fi cele mai expuse acelui val de recesiune, iar guvernele acestora ar fi instantaneu puse sub presiunea propriilor locuitori, deoarece de la precedenta criză globală nu toate statele şi-au revenit pe deplin. Comparativ, a se vedea PIB-ul statelor lumii în 2008 şi cel din 2009, iar apoi cel de astăzi.
Concret, în situaţia unei rachete nucleare care ar fi trasă de Coreea de Nord şi ar lovi Japonia sau SUA, prima economie a lumii care ar resimţi locul ar fi cea chineză, urmată de aceea japoneză şi cea americană. Dar cum cele trei ţări produc împreună 35 de trilioane de dolari din PIB-ul global de 75 de trilioane... efectele sunt directe şi universale: nimeni nu ar scăpa, iar nord-coreenii ar fi blestemaţi de toţi viitorii şomeri din lume. De fapt, în orice situaţie de dezastru politic – atac cu armă nucleară, atacarea locurilor considerate sfinte de marile religii ale lumii – efectele politice vor fi devansate de cele economice. Dacă pentru un atac nuclear efectele vor fi măsurabile în economia lumii în minute, pentru o zonă de importanţă religioasă timpul de reacţie va fi de ordinul zilelor, probabil cu un procent ceva mai redus, dar la fel de inevitabil.
Ceea ce nu ar fi clar ar fi momentul în care s-ar declanşa reacţia militară de pedepsire şi cine ar fi considerat vinovat, mai ales în situaţia unei crize religioase majore. Probabil că în situaţia unui atac nuclear contrareacţia ar surveni în câteva zile cel mult – cu siguranţă în prima săptămână de la atac, ceea ce ar acutiza dezbaterea asupra alianţelor. De fapt, doar prin alianţe s-ar ajunge la un război mondial, deoarece în absenţa acestora, ce ţară ar îndrăzni singură să efectueze un astfel de atac?
Este de asemenea adevărat că un atac nuclear premeditat nu poate fi realizat decît dacă există promisiune fermă de sprijin ulterioară loviturii/loviturilor atomice, dar şi aceste promisiuni de alianţă pot fi încălcate ulterior. Evident însă că un atac premeditat înseamnă război direct, iar dacă există alianţă făcută de către cel care dă prima/primele lovitură/lovituri, atunci, precum în anecdota veche, trebuie ca noi ceilalţi de pe planetă să ne îmbrăcăm frumos şi să ne încolonăm spre cimitir.
Dacă însă acel casus belli ar fi reprezentat de către distrugerea unui simbol religios – şi implicit politic – major, primele zile vor fi mai degrabă de discuţii diplomatice aprinse, telefoane între liderii politici ai statelor şi propagandă contra unora sau altora. În acelaşi timp, acele prime zile de după consumarea evenimentului tragic ar consemna creşterea presiunii populare asupra liderilor politici. Contextul complicat al acestui secol face ca mai toată lumea să aibă opţiuni din ce în ce mai diverse pe diferitele teme – ceea ce este foarte bine! În această situaţie, religia a devenit însă aproape singurul lucru care menţine o disciplină solidă a adepţilor, alte idei politice sau economice nu o izbutesc.
O lovitură dată pe plan religios ar fi urmată însă de atacuri pe stradă asupra celor care ar avea aceeaşi credinţă cu atacatorul marilor simboluri. Dacă cel mai puţin previzibil ar fi un atac la Mecca, mult mai posibil ar fi un atac la Vatican sau în Ierusalim, iar în acest ultim oraş, guvernul israelian ar fi învinuit „pentru că nu a prevenit şi nu a oprit orice tentativă de atac“, deşi în mod obiectiv, este limpede că nu i se poate cere „totul“. Cum multe ţări din Orientul Mijlociu au populaţia foarte tînără, iar economiile lor sînt slăbite, o astfel de catastrofă ar fi utilizată imediat de politicienii cinici din zonă, iar situaţia de acolo ar deveni rapid incandescentă. Cu siguranţă, Israelul ar beneficia de sprijinul unor ţări din NATO, iar de acolo până la un conflict global nu mai este decât un pas, foarte uşor de făcut.
Un atac major reuşit contra unui simbol religios suprem ar însemna creşterea intoleranţei la un nivel care va face din xenofobie o regulă.
Economiile zonei ar sări în aer la fel de rapid, iar preţul petrolului ar exploda; un posibil embargou al exporturilor OPEC 1973 ar fi destul de previzibil. Preţul petrolului sus ar însemna nu doar creşterea preţului combustibilului, ci şi al alimentelor, recesiunea companiilor aviatice, prăbuşirea turismului şi implicit sute de mii de locuri pierdute în ţări frumoase, dar cu nivel de trai nu extraordinar de ridicat etc. Europa ar fi prinsă într-un astfel de conflict religios fie că doreşte, fie că nu, pentru că pe teritoriul său există comunităţi numeroase de persoane aparţinând altor religii monoteiste, iar orice problemă majoră dintre acestea s-ar repercuta obligatoriu şi pe continentul nostru. Alianţe s-ar face şi s-ar desface brusc – e dificil de crezut că o Turcie puternic erdoganizată va fi tolerantă cu ţările creştine din apropiere – iar prin diferite ţări unii ar crede că a venit momentul stabilirii unui nou Ierusalim, după cum spune în cartea Apocalipsei (capitolul 21).
De fapt, un atac major reuşit contra unui simbol religios suprem ar însemna creşterea intoleranţei la un nivel care va face din xenofobie o regulă; ar fi de fapt eşecul suprem al sutelor de ani de conducere nereuşită a ţărilor şi comunităţilor religioase. Poate că exemplul românesc, în care de sărbătorile creştine poliţiştii musulmani fac de serviciu, şi invers, ar merita să fie cunoscut şi aplicat şi în alte ţări.
Întrebarea este, până la urmă: va fi sau nu un război mondial? Un om raţional fără ambiţii scăpate de sub control ar face orice să nu se ajungă acolo. Iar acel tip de ambiţii apar acolo unde valorile înalte ale umanităţii au dispărut ori sunt controlate de tirani. Şi tare mult îmi doresc ca lumea să fie în fiecare casă doar căminul valorilor şi libertăţii, a onoarei şi demnităţii, a cinstei şi raţiunii, a veseliei şi fericirii, în armonie cu întregul mediu înconjurător. Dar, de fapt, cine nu ar vrea aceste lucruri pentru el, ţara sa şi întreaga umanitate?