Când trebuie să ducem copilul la psiholog. Semnele clare, ignorate de mulţi părinţi, ale depresiei timpurii
0Mulţi părinţi duc copilul la un control medical doar atunci când anunţă că-l doare ceva sau când are febră, dar puţine sunt cazurile în care un adult apelează la ajutorul unui psiholog când rezultatele de la şcoală sunt din ce în ce mai slabe, când are o stare apatică sau din contră când se comportă violent.
Mergem cu copilul la un control medical doar atunci când anunţă că îl doare ceva sau când are febră, dar puţine sunt cazurile în care un părinte apelează la ajutor de specialitate când rezultatele de la şcoală sunt din ce în ce mai slabe, când are o stare apatică sau din contră când se comportă violent.
Punem totul pe seama vârstei, a oboselii sau mai rău dăm vina pe “răsfăţ” şi sperăm că totul va trece de la sine sau cu o pedeapsă menită să corecteze comportamentul nepotrivit. Greşit, spun pishilogii. În spatele atitudinii protestatare sau a stării de apatie şi izolare a copilului de până la vârsta de 12-13 ani sau a iritabilităţii unui adolescent se poate ascunde o suferinţă care necesită intervenţia de urgenţă a unui psiholog. Pedeapsa sau lipsa de interes a familiei nu va face decât să adâncească problemele cu care se confruntă copilul.
Depresia nu este doar pentru “oameni mari”
Adulţii au impresia că depresia sau fobiile le sunt în totalitate rezervate. Din păcate lucrurile nu stau întocmai. Chiar şi un bebeluş de doar câteva săptămâni poate suferi de sindromul de deprivare emoţională, atunci când mama lui nu se află în preajmă pe o perioadă mai lungă de timp, iar consecinţele nu sunt deloc dintre cele care să nu producă îngrijorare. Se ajunge până la tulburări de creştere, dacă medicul nu poate pune un diagnostic corect, iar mama nu oferă suficient de multă afecţiune.
Copiii au nevoie de afecţiunie şi securitate, nu de telefoane scumpe şi bani
Copiii nu au nevoie de haine scumpe, gadgeturi de ultimă generaţie şi excursii în ţări exotice. Celebrul psiholog american, Abraham Maslow a adus în atenţia opiniei publice ierarhia nevoilor umane, iar, conform acestuia, la baza trebuinţelor umane se află nevoile fiziologice (hrana, apa, somnul, sexul etc), la nivelul imediat următor se află nevoile de securitate care se referă în mod special la integritatea fizică, a casei, a familiei.
Urmează apoi pe poziţia a treia nevoia de iubire, dar acest lucru nu se referă la sex, ci la nevoia de apartenenţă faţă de un grup, nevoia de familie, de prietenie, nevoie de o relaţie de iubire non-sexuală. La al patrulea nivel a fost identificată nevoia de stimă şi se referă la nevoia de recunoaştere din partea altor persoane, dar ţine şi de respectul de sine, de încrederea în propriile puteri, nevoia de a avea o reputaţie, pe scurt nevoia de a atinge un statut social suficient de înalt încât să atragă atât respectul semenilor, dar şi auto-respectul.
Acestea patru, conform psihologului american, sunt trebuinţele de bază ale unui individ care trebuie satisfăcute înainte de a se putea ajunge la cele aflate în partea superioară a piramidei unde se află nevoia de auto-actualizare şi are în vedere plăcerea omului de a deveni din ce în ce mai bun. Abia în vârful piramidei, Maslow a aşezat nevoia cunoaştere, de estetică şi frumos. Psihologul susţine că o persoană nu simte nimic special atunci când aceste trebuinţe sunt rezolvate, dar simte un disconfort când una dintre cele patru nevoi de bază nu sunt satisfăcute.
Victima familiei
Pornind de la piramida nevoilor, am putea înţelege comportamentul neadecvat al unei persoane, fie că vorbim despre un copil sau despre un adolescent. Până să ajungă să-şi dorească o casă frumoasă sau o maşină scumpă, individul are nevoie de hrană, securitate, familie, prieteni şi afecţiune.
“Copilul este o victimă a familiei, a familiei contemporane şi spun asta din experienţa mea de la cabinet. Părinţii au impresia că, dacă lasă dimineaţa pe dulap o sută-două de lei, înseamnă că au grijă de copil. Părinţii din ziua de astăzi nu mai au timp să interacţioneze cu copiii lor, iar atunci când o fac, o fac într-un mod defectuos. În primul şi în primul rând, omul, fie că vorbim despre un om mare sau despre un om mic, are nevoie în primul rând de apartenenţa într-o familie, să se simtă înrădăcinat undeva, altfel se va comporta asemenea unui copil de la un centru de palsament care îşi caută obsesiv părinţii. În al doilea rând, copilul are nevoie de auto-afirmare, iar părinţii nu trebuie să ignore aceste două aspecte”, explică Anca Stoicescu, psiholog clinician.
Depresia nu doare
Specialiştii avertizează că atunci când observăm la copil un stare, o atitudine anormală care persistă trebuie să încercăm să aflăm cauza care a provocat-o, nu să o ignorăm. De multe ori copilul va depăşi momentul, dar asta nu înseamnă ca s-a şi “vindecat”. Cea mai mare greşeală pe care o fac părinţii atunci când vine vorba de violenţa sau din contră de apatia copilului, este să dea vina pe asemănările cu rudele apropiate. E “nebun ca taică-su”, “e sensibil ca mătuşa, bunica etc”.
Se întâmpla acest lucru în primul rând din cauza lipsei de informaţie, din comoditatea părintelui care nu doreşte să se implice mai mult în a rezolva problema pentru că “nu doare” şi nu în ultimul rând de ruşine. Să ajungi cu copilul la un psiholog sau mai rău, la un psihiatru, în România este văzut ca o adevărată tragedie în familie. Preferăm să lăsăm copilul într-o vizibilă suferinţă psihică decât să ajungem cu el la cabinetul unui specialist doar de teamă să nu devenim ţinta ironiilor vecinilor sau a rudelor.
Dacă mergi cu copilul la psiholog, nu înseamnă că e nebun
“În România nu există cultura psihologului în primul rând, apoi se confundă rolul psihologului cu cel al unui psihiatrului şi nu în cele din urmă tragem după noi o cutumă a societăţii din care reiese că un copil, odată ajuns la cabinetul psihologului, este nebun. Iar în tot acest haos, copilul este undeva la mijloc şi suferă,” spune psihologul clinician Anca Stoicescu.
Terapia se face în familie
Important de reţinut faptul că, odată luată decizia de a cere ajutorul unui specialist, terapia este bine să se facă în familie, pentru că un copil trăieşte împreună cu mama şi cu tatăl său, iar un psiholog nu poate “să facă bine” un pacient, aşa cum o maşină este reparată la un service.
“Copilul trăieşte în familie. Copilul crează doi idoli, pe mama şi pe tata. Eu nu pot decât să ajut părinţii să aprindă lumina şi să le arăt unde este întrerupătorul pe care ei nu-l mai găsesc. Nu eu, psihologul, rezolv, ci părinţii împreună cu copilul. Decelăm împreună problema şi apoi trecem la terapie,” mai spune Anca Stoicescu.
Care sunt simptomele specifice unui copil sau adolescent care are nevoie de ajutor
Este trist, apatic se retrage în lumea virtuală (televizor sau calculator), nu mai interacţionează cu cei de seama lui, pot deveni agresivi cu rudele sale apropaite sau chiar cu străinii, nu mai este interesat de activităţi care înainte îi atrăgeau foarte mult, iar diminuarea randamentului şcolar este constant.
“În cazul în care copilul preferă lumea virtuală, iar calculatorul sau televizorul ocupă 90 la sută din viaţă, ar trebui să-I preocupe mai mult pe părintele modern. Este important să ştim ce face un copil atunci când noi suntem la serviciu, ce program are, cu cine interacţionează, dacă are sau nu prieteni de vârsta lui. Când preferă calculatorul, telefonoul în detrimentul orelor de sport în aer liber, al întâlnirilor cu prietenii, înseamnă că acolo trebuie intervenit cât mai repede,” explică Anca Stoicescu.
Aşadar părinţii sunt principalii responsabili de ceea ce vor provoca în structura viitorului adult, iar o traumă din copilărie poate crea deficienţe grave în dezvoltarea individului.