De ce râdeau dacii la înmormântare. În ritualul funerar îşi petreceau răposaţii cu banchete şi sacrificii
0Tradiţia atribuie geţilor şi dacilor o serie de obiceiuri funerare ciudate, inclusiv râsul în hohote la înmormântări. Totodată se spune că triburile nord-dunărene ale tracilor aveau obiceiul de a-şi arde morţii şi de a sacrifica animale sau chiar oameni pe rugurile defuncţilor de vază.
Moartea este o etapă inevitabilă a vieţii. De-a lungul timpului, popoarele au tratat moartea şi pe cei defuncţi în maniere proprii, elaborând ritualuri sau adoptau diferite comportamente în legătură cu aceste fenomen, dar şi cu trupul defunctului.
Inclusiv geţii şi dacii aveau propriile ritualuri şi propria concepţie despre moarte şi marea trecere în lumea de dincolo. Majoritatea informaţiilor privind ritualurile funerare, lăsate de autorii antici, se referă mai ales la traci, cel mai probabil la tracii sud-dunăreni.
Prin extensie, făcând parte din aceeaşi mare familie tracă, se presupune că dacii sau geţii aveau ritualuri asemănătoare, care prezintă similitudini cu credinţa creştină de mai târziu.
Pe lângă ceea ce ne-au lăsat autoriii antici, mai sunt şi descoperirile arheologice care vin să ofere informaţii preţioase.
De ce plângeau tracii la naştere şi râdeau la înmormântare
Herodot, celebrul istoric grec, povesteşte că neamurile tracilor trausi din Munţii Rodopi aveau un obicei aparent bizat la înmormântări. Mai precis, în loc să-l jelească pe defunct, râdeau cât puteau. Mai mult decât atât, la naşteri plângeau şi jeleau. Cumva pe dos faţă de alte populaţii.
Istoricul Ion Horaţiu Crişan credea că de fapt trausii credeau că prin moarte scapă de necazurile vieţii şi se îndreaptă către o lume mai bună. În schimb, la naştere, plângeau ştiind câte va avea de îndurat nou-născutul. ”Vorbind despre trausi, traci care locuiau în Munţii Rodope, Herodot ne spune că: <rudele stau în jurul nou-născutului şi plâng nenorocirile ce va trebui să le îndure acesta, o dată ce a venit pe lume. Sunt pomenite atunci toate suferinţele omeneşti.>
Când moare cineva, trausii îl îngroapă glumind şi bucurându-se. Cu acest prilej ei amintesc nenorocirile de care scapă omul şi arată cât este el de fericit în toate privinţele”, scria Ion Horaţiu Crişan în lucrarea sa ”Spiritualitatea geto-dacilor”.
Unii specialişti presupun că acest obicei ar fi fost împărtăşit şi de neamurile getice şi mai apoi dacice de pe teritoriul nord-dunărean. „Geţii, ca toţi tracii, ori cei mai mulţi dintre ei, se întristează la naşterea unui copil şi se bucură când cineva moare”, precizează Horaţiu Crişan în aceeaşi lucrare.
Există şi alţi autori antici care amintesc despre această filosofie a vieţii în lumea tracă. Defunctul pleacă într-o lume mai bună, iar sufletele morţilor se întorc.
”Pe bună dreptate neamul tracic a pretins pentru sine faima de înţelepciune, prăznuind cu plânsete zilele de naştere ale oamenilor şi cu veselie înmormântările: fără poveţele învăţaţilor, el a văzut bine adevărata stare a condiţiei noastre umane“, preciza în „Fapte şi cuvinte vrednice de luare aminte„, latinul Valerius Maximus, în secolul I d HR.
Totodată Solinus, un alt învăţat latin, preciza că tracii aveau un adevărat dispreţ pentru viaţă şi credeau în întoarcerea spiritelor: ”Tracii au un dispreţ pentru viaţă dintr-un fel de exerciţiu natural al înţelepciunii. Toţi sunt gata pentru moarte de bună voie, deorece unii dintre ei socotesc că sufletele morţilor se întorc, iar alţii, că ele nu mor, ci devin mai fericite“
Morţii trimişi prin foc şi fum, la ceruri
Dacii practicau incineraţia - adică îşi ardeau morţii. Acest aspect este de necontestat având în vedere şi numeroasele descoperiri arheologice în acest sens.
Una dintre cele mai importante descoperiri în acest sens este complexul funerar de la Ferigele-Bârsăneşti încadrat cronologic pentru secolele VII-V îHr. Cercetările din cadrul acestui complex arată că dacii îşi ardeau morţii pe ruguri din lemn. Trupul defunctului era aşezat deasupra rugului, în prealabil uns cu uleiuri inflamabile şi apoi incendiat. La oamenii de rând, rugurile erau comune. Adică mai multe cadavre erau arse pe acelaşi rug. În cazul unor războinici renumiţi sau a unor căpetenii, arderile erau individuale şi pe loc, cum se exprimă specialiştii. Adică defunctul era introdus într-un fel de cuptor special amenajat şi ars cu tot ce avea mai de preţ sau îl reprezenta.
Un bun exemplu în acest sens îl reprezintă mormântul războinicului de la Poeneşti. Războinicul a fost ars cu o spadă lungă şi trei vârfuri de săgeţi. ”Se presupune că mai întâi a fost săpată groapa în care s-a construit cuptorul, apoi, după ce acesta a fost bine încins şi de pe vatră s-au curăţat cărbunii şi cenuşa, a fost introdus cadavrul care s-a calcinat la temperatura foarte ridicată din interior. După ce cuptorul s-a răcit a fost acoperit cu pământ”, scria şi Horaţiu Crişan.
Un alt mormânt interesant de incineraţie este cel descoperit la Cugir. Este un mormânt al unui războinic cu un statu social înalt, poate căpetenie, poate un războinic renumit. Şi acesta a fost ars şi înmormântat cu un inventar bogat, inclusiv o spadă impresionantă, coif, armură, harnaşament dar şi caiii săi de luptă.
În general incineraţia era practicată de populaţii care practicau culturi religioase solare. Divinităţile nu erau pământeşti, chtoniene, ca la populaţiile neolitice, ci dintr-o lume celestă, dincolo de nori. Prin ardere, sufletul defunctului se ridica la cer odată cu fumul, în lumea zeilor. Ritualurile funerare difereau în funcţie de statutul social. Dacă vorbim de o persoană de rând, incineraţia avea loc fără fast şi cu un inventar sărăcăcios. Dacă era vorba despre un mare războinic sau în general o persoană cu statut social înalt, incineraţia avea loc pe ruguri funerare, cu mare fast şi chiar cu sacrificii.
Banchete şi sacrificii în lumea tracă
În legătură cu sacrificiile funerare făcute la războinicilor faimoşi sau a persoanelor de vază, există mărturii despre obiceiurile din lumea tracă, despre care unii specialişti spun că erau practicate şi la daci sau geţi. Mai precis, în aceeaşi cheie a filosofiei trecerii într-o lume mai bună a defunctului, în cadrul ritualului funerar aveau loc serbări ample, cu petreceri bahice. Acest lucru este atestat şi arheologic la nord de dunăre în lumea dacică.
”La rugul funerar se desfăşura şi ceremonia funebră, în cadru căreia avea loc ospăţul de care vorbeşte Herodot, concretizat arheologic în numeroase vase de diferite forme ce au fost apoi sparte ritual (...). Amploarea banchetelor se poate deduce din numărul mare al vaselor de lut. În necropola de la Ferigele au fost identificate nu mai puţin de 1570 de vase”, se arată în „Spiritualitatea geto-dacilor“.
În lumea tracă se vorbeşte şi despre sacrificii. Mai precis concubina favorită, sclavii sau animalele preferate ale războinicului erau ucise şi aruncate pe rug. În lumea nord-dunăreană nu au fost găsite dovezi ale sacrificiilor umane. Doar cea a cailor războinicului de la Cugir.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole: