Arad: PORTRET / Ioan Buruc Antrenor, pentru viitori handbalişti

După o carieră frumoasă în sportul cu mingea pe semicerc, profesorul s-a dedicat formării viitorilor sportivi.

PROFIL
Născut - 17 mai 1951
Educaţie - Masterat în management şi impresariat sportiv
Experienţă - Handbalist, antrenor, profesor
Familie - Căsătorit, un copil

A devenit handbalist cu acte în regulă în 1963. Trei ani mai târziu, ajungea în echipa de juniori a clubului Dinamo Bucureşti. A reuşit un record, echipa sa câştigând campionatul trei ani la rând. Printre colegi erau viitorii campioni mondiali Adrian Cozma, Dan Marin şi Gheorghe Licu.
S-a transferat apoi la Voinţa Bucureşti, alături de care a jucat în prima ligă, iar anii studenţiei l-au prins la Universitatea Cluj. „Era una dintre puţinele echipe care le ţineau piept celor două mari puteri, Steaua şi Dinamo”, şi-a amintit Ioan Buruc.

Conectat la handbal
De sub Feleac a ajuns la Arad. Se puneau bazele Gloriei. „Aradul era conectat, în acei ani, la fotbal, prin UTA, şi la handbal, prin Gloria. Tribunele erau pline la toate meciurile. Am terminat campionatul de două ori pe locul 5, după formaţiile puternice de atunci, Steaua, Dinamo, Baia Mare, Braşov şi Bacău”, a rememorat profesorul.
Treptat, a făcut pasul spre catedră şi spre banca antrenorilor. Printre şcolile la care a activat se numără şi Generală Nr. 18, actualul „leagăn” al viitorilor handbalişti. „Pot spune că am fost primul profesor de handbal de acolo. Făceam orele de sport în
curtea bisericii”, a adăugat Buruc. Prin mână i-au trecut Doru Filimon, portar de naţională, Weiss, ajuns mai târziu în Germania, Emil Slach, acum om politic, Cristian Ursa, alt component al naţionalei, Ovdiu Aron sau Daniel Irimie. A muncit cu seriozitate ca antrenor de juniori la Clubul Sportiv Şcolar şi la echipele de băieţi, şi la cele de fete. A descoperit-o pe Cerasela Păsculescu, viitor portar al naţionalei de tineret. „Am format, în 1987, echipa de senioare. Era greu să promovezi atunci, am reuşit după trei ani. Azi, văd că e suficient să te înscrii”, a constatat Buruc.

La catedră şi pe banca suferinţei
A trecut la echipa de băieţi, împreună cu regretatul Romeo Putin, apoi i-a fost coleg pe banca suferinţei un alt mare dispărut, Mihai Mironiuc. Aradul lupta de la egal la egal – şi reuşea să şi învingă - cu  campioanele ţării. Ultimii ani au fost însă dezamăgitori, handbalul arădean având susţinere financiară la cota de avarie. Echipa de fete a dispărut complet, iar cea de băieţi luptă în liga secundă. Profesorul Ioan Buruc a decis să se axeze strict pe şlefuirea tinerelor talente.


Întrebări şi răspunsuri
Cum decurge munca la Liceul cu Program Sportiv?
Am încercat o selecţie cât mai bună şi, după câţiva ani, am reuşit. Din păcate, LPS, unde mi-am dorit să activez de când am început să lucrez, nu şi-a găsit o stabilitate. Mă refer la construcţia care se anunţa de ani de zile. Facem antrenamente în curte, terenul e de o seamă cu clădirea declarată monument istoric şi are 200 de ani vechime.

Ce urmăriţi în formarea viitorilor handbalişti?
De când am decis să mă axez doar pe juniori, mi-am propus să formez individualităţi de marcă. Lui Cristescu şi Novanc nu cred că le-a fost greu să se impună în echipele la care au jucat după ce au trecut pe la mine. Modul meu nu e personal, e european, cu limbaj comun.


Ce-i place
Profesorul se orientează şi în viaţă după principiile fair-playului din sport. „Îmi place corectitudinea, să văd că oamenii ştiu să se ţină de cuvânt. De asemenea, îmi place  seriozitatea, atunci când vine vorba de abordarea unor probleme stringente”, a spus Buruc.

Ce nu-i place
Bărbatului nu-i plac oamenii cu două feţe. „Nu îmi place făţărnicia, de exemplu, atunci când discut cu cineva care-mi spune cu amabalitate că e în regulă, iar pe la spate vorbeşte negativ”, a mărturisit Ioan Buruc.