Troţkismul activistului oranj
0Dacă un slogan sovietic spunea "Vom lupta pentru pace până când nu va mai rămâne piatră pe piatră!", idealul activistului oranj poate fi formulat astfel: "Să luptăm pentru democraţie
Dacă un slogan sovietic spunea "Vom lupta pentru pace până când nu va mai rămâne piatră pe piatră!", idealul activistului oranj poate fi formulat astfel: "Să luptăm pentru democraţie până când nu vor mai exista partide, parlamentul va dispărea, iar Constituţia va fi abrogată!" Şi activistul oranj, ca şi homo sovieticus au în comun paradoxul metodei (menţinerea păcii prin război şi apărarea democraţiei prin distrugerea instituţiilor ei fundamentale) precum şi împărtăşirea visului revoluţiei permanente, teoretizată de Leon Troţki.
Dar, să nu ne lăsăm înşelaţi, şi "pacea", şi "democraţia" sunt pentru militantul oranj şi ideologul comunist nişte ficţiuni. În realitate, motivaţia care explică acţiunile lor este ura faţă de ordinea pluralistă şi diversitatea "grupurilor de interese", fie că aceasta este reprezentată de instituţiile democratice din propria ţară sau de sistemul capitalist occidental, în cazul lui homo sovieticus.
Dar cine este de fapt activistul oranj? În sens restrâns, militantul "oranj" este produsul "revoluţiilor colorate" organizate de Statele Unite în spaţiul ex-sovietic (revoluţia trandafirilor din Georgia şi revoluţia portocalie din Ucraina) prin intermediul unei reţele de organizaţii civice. Fiind o ficţiune ideologică, realizată după toate regulile propagandei politice moderne, "cetăţeanul portocaliu" a fost înzestrat de creatorii săi cu toate trăsăturile unui produs strălucitor ambalat pentru consumul mass-mediei occidentale şi polarizarea societăţilor supuse procesului revoluţionar. Astfel, omul nou post-sovietic a devenit a priori "democratic", "prooccidental", "tolerant", "cinstit", în timp ce toţi ceilalţi cetăţeni au fost consideraţi, în totalitate, opusul acestuia, adică "extremişti", "pro-ruşi", "corupţi". În acest fel au fost schematizate nişte realităţi mult mai complexe. Iar, după cucerirea puterii prin revoluţiile colorate din Georgia şi Ucraina, a ieşit la iveală faptul că gradul de coeziune al societăţii georgiene şi al celei ucrainene nu a crescut, dimpotrivă, oligarhia portocalie a înlocuit-o fără reţineri pe cea pro-moscovită, iar "sfintele idealuri" ale democratizării sunt departe de a fi împlinite. În fapt, numărul cetăţenilor autentic "portocalii" poate fi redus la minoritatea unei elite politice şi economice, restul fiind "oastea de strânsură" mobilizată pentru îndeplinirea unor obiective politice.
În România, proiectul oranj a fost expus public în 2003-2004. Pilonii programului politic "portocaliu" sunt: atlanticismul necritic şi unipolarismul în politica externă, organizarea societăţii româneşti după valorile neo-conservatoare şi ale justiţiarismul ideologizat. Corupţia este considerată o cauză în sine, nu o consecinţă a proastei organizări politice, sociale şi instituţionale. Ca atare, viziunea oranj asupra luptei împotriva corupţiei a privilegiat folosirea instrumentelor statului într-o manieră autoritară, inclusiv prin intenţia de reducere a sferei drepturilor civile (vezi proiectul Macovei pentru interceptarea corespondenţei private) în loc să lucreze pentru transformarea structurilor instituţionale şi a obiceiurilor sociale care generează corupţie. Necesara combatere a corupţiei a decăzut în telejustiţie şi idolatrie faţă de personaje politice a căror autoritate morală este cel puţin discutabilă. Lupta anticorupţie s-a redus, în fapt, la acţiunea selectivă împotriva unor prezumaţi corupţi, care sunt, în majoritate, adversari politici ai celui Dintâi şi mai Popular Cetăţean Portocaliu.
Neo-conservatorismul societal se îmbină în ideologia portocalie, în mod aparent paradoxal, cu metodologia revoluţiei permanente, a extremei stângi. Activiştii oranj din România, mai ales cei care sunt vizibili în presă, doresc o permanentă agitaţie politică, transformarea competitorilor în duşmani ireductibili, eliminarea logicii negocierii şi compromisului în favoarea celei a distrugerii. Această viziune a devenit mult mai vizibilă cu ocazia disputei asupra suspendării lui Traian Băsescu, fiind potenţată chiar de cel supus judecăţii cetăţenilor la 19 mai.
Tonurile cele mai stridente în proslăvirea "sfintelor idealuri ale revoluţiei oranj" sunt ale stareţelor de la mănăstirea Sf. Traian Cotroceneanul. Ascultaţi-le vocea vituperantă la adresa celor "322" şi umezirea ei când pronunţă, cu idolatrie, "Pre-şe-din-te-le Traian Băsescu". Vorbesc de "Parlamentului ticălos" şi se transformă când gânguresc numele Apostolului Traian. Aduceţi-vă aminte de amneziile "conştiinţelor naţiunii", care trec sub tăcere toate păcatele personale şi politice ale Cezarului, doar pentru că e "al lor". Un astfel de comportament trece din zona abordării critice în aceea a pasionalului, din aceea a detaşării obiective în aceea a adoraţiei şi a urii.
Necesara combatere a corupţiei a decăzut în telejustiţie şi idolatrie faţă de personaje politice a căror autoritate morală este cel puţin discutabilă.