Huligani de meserie

disputat în acest an, chiar Dinamo confruntându-se cu o astfel de situaţie în turul campionatului, fără ca suporterii săi să fi învăţat ceva din asta. Însă răul nu-şi are rădăcina

disputat în acest an, chiar Dinamo confruntându-se cu o astfel de situaţie în turul campionatului, fără ca suporterii săi să fi învăţat ceva din asta. Însă răul nu-şi are rădăcina doar la peluză, ci şi la tribuna oficială. şi asta deoarece conducătorii de cluburi au tolerat ani la rând manifestările huliganice ale fanilor, de care s-au folosit nu o dată în interes propriu. Sunt lucruri cunoscute de toată lumea, dar pe care nimeni nu este dispus să le recunoască. Se ştie că, în multe situaţii, liderii galeriilor nu au fost aleşi de suporterii de rând, ci impuşi de club. Când unul dintre ei iese din front, este imediat înlocuit. Aşa a păţit Jean Pavel, fostul conducător al galeriei steliste, în locul căruia Gigi Becali l-a pus pe Gheorghe Mustaţă. Având recunoaşterea şefilor, aceşti lideri, înconjuraţi de câţiva locotenenţi aleşi pe sprânceană, devin rapid stăpânii stadionului. Nimic nu mişcă la peluză fără acordul lor. Cine are ceva de comentat este imediat expulzat din grup, nu înainte de a i se administra o corecţie zdravănă, ca să ţină minte. Liderii de galerie au devenit, treptat, nişte "atârnători" pe lângă echipele pe care spun că le iubesc. Sunt plătiţi de patronii sau de acţionarii cluburilor, li se decontează telefoanele mobile şi deplasările în ţară, primesc bani pentru coregrafii la derbiuri, sunt urcaţi în avionul echipei la meciurile din străinătate. Mulţi au probleme cu justiţia, nu muncesc nicăieri, dar nici nu au nevoie, dacă patronii dau banul gros. Fanii obişnuiţi nu îi simpatizează, dar le-au luat frica. Au devenit persoane publice, sunt invitaţi la talk-show-uri, le apare poza în ziar chiar mai des decât unui fotbalist de Divizia A. Ajung să se creadă mai importanţi decât sunt în realitate. Prin ei, tribuna devine o uriaşă masă de manevră, iar de aici şi până la violenţă nu este decât un pas. Iar răul pe care îl fac echipelor pe care le susţin nici nu mai contează atunci când setea de putere, orgoliul şi interesul personal sunt satisfăcute.
Nu tuturor şefilor de galerie li se potriveşte acest portret. Dar cei care dau tonul atunci când este vorba despre violenţă sunt, în general, uşor de identificat. Curăţenia, cu ei ar trebui să înceapă. Iar la îndepărtarea lor de pe stadioane ar putea pune umărul şi conducătorii de cluburi, adică cei care i-au pus acolo. Chiar dacă, astăzi, patronii spun că nu mai au nicio treabă cu galeriile, nu întotdeauna lucrurile stau chiar aşa. Iar obiceiurile proaste s-au perpetuat.