Doi români, singurii dresori din Europa de tigri siberieni

Mioara Igna şi Adrian Radu sunt, în Europa, singurii dresori de tigri siberieni, o rasă solitară şi extrem de agresivă. Ei au transformat cinci feline imense în nişte „pisicuţe”. Franco, Nera, Zara, Giuli şi Baghera sunt „copiii” lor adoptivi.

Cei doi angajaţi ai Circului Globus din Bucureşti nu poartă frac şi nici joben, precum dresorii din filmele clasice. Ea are 38 de ani, el are 41. În manej intră îmbrăcaţi milităreşte. Mioara poartă pantaloni scurţi şi şapcă îndesată peste buclele blonde.

Înainte, dresorii ţineau la brâu un pistol cu gloanţe oarbe. Cei doi au doar câte un băţ, de grosime potrivită, cu care mai mult direcţionează animalele decât se apără. Deşi meseria lor e riscantă, Mioara şi Adrian nu se tem. „Stăm cu pericolul în faţă, dar nouă ne place", se confesează Mioara.

Între ei şi animale s-a creat o legătură specială, ca într-o familie. De altfel, meseria se face „cu duhul blândeţii". Şi se fură. Pentru că în România nu există încă o şcoală de dresaj, iar tot ceea ce ştiu au învăţat de la maestrul Ionel Gheorghe, cel mai în vârstă dresor din circ. „Dumnealui ne-a iniţiat. Are 40 de ani de dresură şi este extraordinar. E atât de bun, că ar putea să dreseze şi un cuier", glumeşte Adrian.

„Ciubuc" pentru fiare

Aşa cum le-a spus mereu bătrânul îmblânzitor de fiare, ­„ABC-ul" dresajului se aseamănă cu primii paşi în educarea unui copil. „Întâi îl înveţi să stea aşezat, apoi îl înveţi să vină la tine când îl chemi şi, după aceea, să treacă înapoi la locul lui. Nu trebuie să-l baţi sau să-l persecuţi şi întotdeauna trebuie răsplătit cu ceva bun, de obicei, o bucăţică din hrana lui preferată, care se numeşte ciubuc", explică maestrul Ionel. De fapt, sunt două etape, „mari şi late", spune şi Adrian.

Mioara încearcă s-o calmeze pe Nera, tigroaica rebelă

„Întâi îţi apropii animalul, dezvolţi ataşamentul, iar asta poate să dureze şi câteva luni. Abia apoi începi dresura propriu-zisă." „Dar fără bătaie. Nu vreau să mai aud asta", se revoltă Mioara. Dresorii folosesc totuşi un bici, însă mai mult ca expresie a autorităţii. „Avem o cravaşă cu un vârf atâtica de piele", arată Adrian strângând între index şi degetul mare o curea imaginară.

„Ce poate să simtă un tigru siberian când îl atingi cu cravaşa aia subţire? Are pielea groasă şi părul des. Nu simte nimic!" De altfel, dacă un dresor foloseşte violenţa, animalul se va supune, se va obişnui cu durerea, dar nu îl va ierta - va prinde un moment în care este vulnerabil şi se va răzbuna. „Noi nu i-am dresat cu răngi, cu bice, cu mai ştiu eu ce. I-am dresat cu beţe de trestie. Cu alea le arătam direcţia, încotro să meargă, şi le dădeam cărniţă. Asta e tot."

Dragoste şi autoritate

Secretul unui dresor bun este să iubească animalele, să se ataşeze de ele şi să se impună prin vorbe şi priviri. Dragostea şi autoritatea se împletesc întotdeauna în acest joc periculos, iar un animal va şti să profite prin nesupunere dacă simte că „stăpânul" lui este slab, nesigur pe el.

„În arenă, animalele se mai ciondănesc, dar noi trebuie să stăm între ele şi să le despărţim, pentru că sunt totuşi tigri şi e grav dacă ajung să se bată. În mod normal, între două animale de genul acesta nu prea poţi să intervii. Sunt dresori care ies din manej când tigrii se iau la bătaie şi îi lasă acolo. Atât de periculoşi sunt. Am văzut asta în alte ţări, aici nu s-a întâmplat. Eu mă bucur extraordinar de mult că reuşim să-i stăpânim pe-ai noştri ­într-atât încât să-i putem despărţi. În momentul în care intervenim, ei chiar răspund la comenzi", spune Adrian cu satisfacţie. „Deocamdată...", i-o taie Mioara.

„Ei, deocamdată! Stai liniştită că aşa va fi mereu, ei sunt deja adulţi, sunt maturi acum, nu mai există probleme". „Glumeam. Chiar îi stăpânim foarte bine, tocmai pentru că i-am luat de pui şi ataşamentul e foarte puternic. Să-i vedeţi cum se gudură când intrăm la ei după spectacole şi îi strigăm de la distanţă!"

Cămilele „pricep" engleza, tigrii - germana

În acest moment, la Circul Globus îşi mai duc traiul câţiva tigri bengalezi, lei, un jaguar, un ghepard, un cangur, cămile, maimuţe, cai, câini, capre, ponei şi lame.  Fiecare dintre ele „vorbeşte" mai multe limbi. „Animalele învaţă câteva cuvinte, în diverse limbi, pe care le găsim mai potrivite pentru dresură", explică Mioara. „La tigri sunt nişte comenzi, la cai altele, la cămile altele."

Există comenzi universale şi mai multe limbi la dispoziţia dresorilor. Ei caută întotdeauna comanda potrivită, aceea pe care animalul o percepe cel mai repede. Uneori se întâmplă că acelaşi animal primeşte comenzi în mai multe limbi.

„Cămilele «vorbesc» engleza - «come here», «up», «down». Tigrii au comenzi în germană, însă noi i-am obişnuit în româneşte. La cai, româna nu merge, pentru că ei înţeleg cel mai bine comenzile scurte şi rapide, iar în română sunt mai lungi, aşa că am apelat la franceză şi germană. Uneori, la cai, se mai foloseşte şi araba."

În afară de tigri siberieni, Mioara şi Adrian au mai lucrat cu lei, canguri, cai, cămile şi ponei. Ei spun că nu există animal care să nu poată fi dresat. În circ există chiar şi un număr cu pisici de casă! „Bine, nu fac cine ştie ce acrobaţii, dar tot pot fi dresate."

Un mit dărâmat... Dar cel mai greu se lucrează cu tigrii, spune Adrian, apoi se răzgândeşte. „Ba nu. Cel mai greu la dresat pot să spun că e, culmea, un cangur". „De ce, mă, un cangur?", râde Mioara. „Păi, pentru că e încăpăţânat, fuge de mine, mă rog de el să avanseze şi n-am ce să-i fac, stau şi bat din palme: «Hai ghiocel, sari!», şi el tot ce vrea face!" „Dresura nu-i pentru oricine... trebuie să-ţi placă", conchide Mioara.

Singura dresoare de tigri din România

Pe lângă dresura de tigri, Mioara mai are şi un număr cu cai

Dimineaţă, puţin după ora 10.00, sub şapitou (cupola circului) e agitaţie mare. Copiii care au venit astăzi la circ - aduşi de la şcoală cu autocarele - au între 4 şi 14 ani. Unii dintre ei sunt obişnuiţi, pentru alţii e prima dată. Cei foarte mici nu sunt siguri de ceea ce li se întâmplă şi de aceea aşteaptă cuminţi în scaunele lor. Cei mai mari râd, se foiesc şi îşi pregătesc pancartele pe care scrie „Animal X". Trupa de băieţi cântă live la toate reprezentaţiile, iar ei sunt fani. Însă toţi vor să vadă animale.

„Am mai venit aici, e foarte frumos",  spune Andreea (12 ani). „Sunt nişte spectacole deosebite din toate punctele de vedere, iar cei care prezintă te introduc într-o lume a circului şi te distrezi foarte tare. Numărul cu animale este unul dintre preferatele mele." Şi Iliuţă (9 ani) a venit pentru că îi plac leii şi clovnii. „Nu lipsim de la niciun spectacol", spune o doamnă profesoară. „Niciun copil n-ar trebui să lipsească. E o lume feerică şi mai uită şi ei de griji."

Acum e beznă. Îndată ce s-au stins luminile, zeci de inimi încep să palpite de nerăbdare. La primul gong, copiii ţipă. La al doilea şi-al treilea, ţipetele se înteţesc, iar frenezia e maximă. Deodată, o voce tună: „Vă place de mine?" Orbiţi încă de reflectoarele aprinse brusc, ­copiii se foiesc şi răspund printr-un zumzet difuz. „Râdeţi când facem giumbuşlucuri?"

De data aceasta, copiii se dezmeticesc şi strigă cu putere: „Daaaaaa!". Clovnul râde isteric şi copiii râd de râsul lui. Dialogul care se poartă e întotdeauna acelaşi, iar puştii sunt de fiecare dată la fel de încântaţi. Cu mici excepţii. Pe o fetiţă de grădiniţă, clovnii au speriat-o şi a început să plângă. Doamna educatoare a încercat s-o liniştească, spunându-i că vor mai veni la circ şi vor mai vedea clovni, deşi pentru micuţă ideea nu suna tocmai liniştitor.

Şi zână, şi amazoană

Pe o muzică de basm, în arenă intră Mioara, călare pe un murg alb, imaculat. De căpăstru îi atârnă o năframă sidefie. Calul înconjoară manejul şi o poartă pe Mioara ca prin vis. Treptat însă, muzica devine alertă, trapul calului se transformă în galop, iar Mioara se metamorfozează din zână în amazoană. Acum călăreşte în picioare şi trece de câteva ori pe sub burta calului, ca şi cum ar fi cel mai firesc lucru din lume. Copiii o privesc fascinaţi. „Acest circ a fost de poveste", spune un băieţel la pauză.

„A fost aşa minunat, spectaculos", adaugă el. Îl cheamă Darius, are 8 ani şi e pentru prima dată când vine la circ. Însă cel mai aşteptat e numărul cu tigri. Înaintea lui, publicul primeşte o pauză, care le dă timp tehnicienilor să pregătească arena, încercuită cu un gard de sârmă tare, pentru siguranţă. Mioara şi Adrian îşi fac apariţia alături de „puii" lor: tigrii Franco, Nera, Zara, Giuli şi Baghera.

 Astăzi, Nera şi Zara sunt puse pe harţă. Nu suportă să se vadă şi de câte ori trec una pe lângă alta se încaieră. Mioara şi Adrian intervin prompt şi reuşesc să le despartă de fiecare dată. Nemulţumită, Zara urlă la Adrian, iar răcnetul e atât de cumplit încât puştii din sală se lipesc de scaune. Cei mai mici nu se mai văd deloc. Masculul Franco, imens, îşi face cuminte exerciţiile. Trece prin cercul de foc, stă la poză pe scăunel, se ridică pe labele din spate şi face un rostogol sincron cu Giuli şi Baghera. E foarte ascultător.

„Zara şi Nera sunt buclucaşe. Trebuia să facă nişte sărituri şi n-au făcut, au preferat să se ia la bătaie. N-au avut starea necesară", le scuză Mioara. „Şi la ei e ca la noi, când avem chef lucrăm, când nu, nu. Depinde de starea de spirit." Însă Mioara ştie un proverb indian pe care îl ţine mereu în minte. Acesta spune că poţi scoate tigrul din junglă, dar nu poţi scoate jungla din tigru. „El va avea întotdeauna instinctul sălbatic. Cât l-ai dresa, tot e plin de surprize." De aceea, ea şi Adrian sunt foarte atenţi la cele cinci feline.

„Ca să-ţi dai seama că un animal este nervos trebuie să-i vezi coada, ochii şi urechile", explică Adrian. Coada lor bate aerul? Îşi ciulesc urechile? Ochii îşi schimbă nuanţa? E clar că situaţia nu e roz. „În mod normal, ochii lor sunt galbeni. Când se enervează, instantaneu li se fac verzi, un verde-închis, ca iarba. Atunci le vorbesc uşor, ca să-i liniştesc. Ei au învăţat deja: când le zic şâş-şâş, se potolesc imediat." În cele zece minute cât a durat numărul, Zara şi Nera s-au încăierat de trei ori.

Sfârşit tragic

Poveştile cu dresori sfâşiaţi de tigri sunt totuşi incidente izolate. Un caz terifiant datează de acum 40 de ani. În seara de 7 noiembrie 1970, românca Lidia Jiga, cea mai mare dresoare de tigri, lei şi pantere, a fost sfâşiată, la doar cinci minute după începerea numărului de dresură, de leul Ruslan şi de tigrul Amur. Accidentul, se scria în ziarele vremii, a fost unul stupid: un moment de neatenţie. După un număr reuşit, Jiga s-a întors cu spatele la animale pentru a primi complimentele publicului.

Profitând de neatenţia dresoarei, aflată cu spatele la el, leul Ruslan s-a repezit asupra ei, apucând-o de şold. Atacul leului a fost întrerupt de jetul de apă pornit la timp de către recuzitor, însă Jiga s-a dezechilibrat şi a căzut. Imediat, din apropierea victimei, a ţâşnit imensul tigru Amur, care, cu toată greutatea celor 200 de kilograme ale sale, a copleşit-o pe dresoare, iar muşcăturile pe care i le-a aplicat femeii, la gât şi la ceafă, au ucis-o instantaneu. Tragedia a devenit o adevărată legendă în lumea circului.

O altă dresoare ucisă de felinele circului a fost Elena Tipa. În timpul unei reprezentaţii în străinătate, leul Albert, preferatul ei, a greşit saltul spre cercul de foc şi risca să nu prindă cu labele piedestalul. Elena Tipa a strigat la el, pentru a-l încuraja, dar Albert s-a speriat şi, involuntar, a întors laba. Ghearele au lovit gâtul dresoarei, sfârtecându-i vasele de sânge, astfel că dresoarea nu a mai putut fi salvată. La rândul ei, Nina Buzduga a fost una dintre femeile care au avut curajul să intre în arena leilor. Din fericire, ea şi-a terminat cu bine cariera, fără incidente. 

Şoferul de taxi a ajuns dresor

Tigrii primesc complimentele publicului

36 de ani mai târziu, Mioara Igna a avut curajul să coboare în arenă şi să se apuce să dreseze tigri, fiind în acest moment singura dresoare de tigri din România. Pe lângă această doză de curaj, Mioara a depăşit şi o dramă personală, un accident grav care i-a fracturat coloana în timpul unei acrobaţii la trapez. Timp de trei luni a fost imobilizată la pat.

Înainte de a fi dresoare, Mioara a fost acrobată. A intrat sub cupolă la 15 ani şi a ales să lucreze la circ deoarece a fost atrasă de mică de spectacolele de la Circul Globus. În copilărie, Mioara locuia în apropierea circului, iar mama ei o ducea mereu la spectacole. „Am rămas fascinată de lumea circului încă de când eram copil. Mama mă ducea la spectacole, iar mie îmi plăcea foarte mult."

I-a fost însă foarte greu să pătrundă. Făcuse gimnastică ritmică, iar la circ aveau nevoie de oameni care ştiau gimnastică acrobatică. Ea se ducea, ei o trimiteau acasă, ea plângea şi a doua zi se întorcea. Până la urmă au lăsat-o să se urce pe cal. „N-am fost bună de la început, dar asta m-a ambiţionat, iar acum am cea mai mare experienţă în domeniu". Cu circul, Mioara a călătorit în Franţa, Brazilia, Japonia şi Tunisia.

Şi Adrian, colegul său, are mulţi ani de experienţă în spate. A intrat în circ în urmă cu zece ani. „Înainte de circ am făcut mai multe meserii. Am fost şi taximetrist, şi gardă de corp. La un moment dat ajunsesem director de publicitate la o revistă. La 29 de ani am intrat în circ. Eram prieten cu Mioara care lucra cu fratele ei la o acrobaţie aeriană. Când fratele ei s-a accidentat pe stradă şi nu a mai putut intra în spectacol, Mioara mi-a propus să-i iau locul", povesteşte Adrian. În urmă cu patru ani, li s-a propus să încerce dresura. Acum le-a intrat „rumeguşul în sânge" şi niciunul, nici altul nu se vede făcând altceva.

Animale interzise la circ

Bolivia a devenit, anul trecut, prima ţară care a reuşit să excludă toate animalele, fie ele sălbatice sau domestice, din spectacolele de circ. Alte ţări precum Bulgaria, Finlanda sau Danemarca au decis şi ele ca din 2015 spectacolul de circ să prevadă doar numere de magie sau jonglerii.

Organizaţia Vier Pfoten a iniţiat anul trecut o campanie pentru interzicerea la nivelul Uniuni Europene a folosirii animalelor sălbatice la circ, campanie susţinută şi de europarlamentarii români. În aceste condiţii, meseria de dresor ar putea fi una pe cale de dispariţie. Mioara Igna şi Adrian Radu nu se tem că meseria lor va dispărea, dar, dacă s-ar întâmpla aşa, măcar ar avea satisfacţia că animalele pe care le iubesc se află la loc sigur, într-o rezervaţie.