70 de ani de la intrarea României în al doilea Război Mondial: 1918-1940 cea mai fastă perioadă a istoriei noastre
0adevarul.ro în colaborare cu revista Historia vă prezintă, în saptamâna 14-22 iunie, o serie de materiale si analize atent documentate legate de implicarea armatei române în operaţiunile de război declanşate la data de 22 iunie 1941, la ora 2.20. Pe parcursul acestor zile vom publica în exclusivitate imagini de arhivă din acea perioadă, mărturii şi documente scoase la lumină de reporterii revistei Historia dar şi analize "la rece
Cei 22 de ani de existenţă ai României Mari (1918-1940) reprezintă, probabil, cea mai fastă perioadă a istoriei noastre. În primul rând, au fost singurii ani în care toţi românii s-au regăsit în interiorul aceloraşi graniţe. Apoi, se părea că în sfârşit vom reuşi să ne sincronizăm cu acea Europă occidentală la ale cărei valori şi instituţii visam de mai bine de un veac să ne racordăm. Ne-ar fi trebuit însă un proiect naţional în jurul căruia să se coaguleze energiile naţiunii şi o clasă politică responsabilă de menirea ei istorică. Din nefericire, ne-au lipsit şi proiectul, şi energia, şi clasa politică, iar efectele s-au văzut în vara anului 1940.
Pentru românii anului 1918, Unirea cea mare apăruse ca un miracol. Opţiunea din august 1916 a factorilor politici de la Bucureşti, în consonanţă de altfel cu interesul naţional şi sentimentul popular, fusese aceea de a ne alătura Antantei (Franţa, Anglia, Rusia) în vederea eliberării teritoriilor de peste munţi, aflate sub stăpânirea Austro-Ungariei. După succesele iniţiale obţinute de armata română în Transilvania, urmase dezastrul de la Turtucaia, ocuparea Munteniei de către trupele Puterilor Centrale, refugiul familiei regale, al guvernului şi parlamentului la Iaşi. Victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din vara anului 1917 au fost anulate de efectele revoluţiei bolşevice şi ale retragerii Rusiei din conflict. La începutul anului 1918 totul părea pierdut. şi totuşi zece luni mai târziu istoria îşi întorcea din nou chipul către români. Pe lângă Transilvania, Banat şi Bucovina, se regăsea în graniţele naţionale fireşti şi mult încercata Basarabie, care la 27 martie 1918 revenise la ţara-mamă.
România îşi îndeplinise idealul naţional; urma acum să-şi realizeze proiectul de modernizare şi dezvoltare viitoare. Anii '20 reuşiseră iniţial prin adoptarea Constituţiei din 1923, a reformei agrare şi a Legii minelor (1924), să stabilească oarecum cadrul legislativ, social şi economic al viitoarei evoluţii a societăţii româneşti. Din nefericire, criza mondială declanşată în joia neagră (24 octombrie) a anului 1929, precum şi răsturnarea ordinii constituţionale, înfăptuită de Carol al II-lea la 8 iunie 1930, aveau să deturneze mersul României de pe traiectoria pe care părea să se fi înscris. În loc de un stat modern, unitar în componentele sale sociale, administrative şi economice, racordat - în mod real - la valorile democraţiei, vom avea o ţară sfâşiată de discrepanţele dintre o Basarabie cu un procent de alfabetizare cu puţin peste 30% şi un Ardeal unde acelaşi coeficient sărea de 70%. O ţară puternic dezechilibrată de disproporţia dintre cei 80% de locuitori din mediul rural, gata să cadă pradă extazelor mistice ale unui Petrache Lupu şi o elită intelectuală atrasă mai degrabă de virtuţile naţionalismului şi ortodoxismului decât de setul de valori occidentale pe care ni-l propunea un Eugen Lovinescu, de pildă. În sfârşit o ţară care prin vremelnicul ei conducător, regele Carol al II-lea, nu găseşte alte răspunsuri la înapoierea structurală a agriculturii, la precara dezvoltare industrială, la angoasele unei întregi generaţii - cea de la 1922 - decât mărunta intrigă politică, terorismul de stat şi subordonarea instituţiilor reprezentative intereselor unei camarile corupte.
Carol al II-lea, un rege mult prea românizat
Anul 1930 a reprezentat un punct de cotitură în evoluţia democratică a României. Pe fundalul crizei economice şi a incapacităţii guvernelor de a o gestiona, urcarea pe tron a regelui Carol al II-lea a însemnat apariţia unui factor destabilizator în sistemul politic românesc. Nu lipsit de calităţi (inteligenţă, cultură, putere de muncă), noul monarh nu avea vocaţia tatălui său, regele Ferdinand, de a-şi juca rolul constituţional în limitele - de altfel destul de largi - pe care i le conferea legea supremă. Mult mai românizat decât predecesorii săi, Carol avea gustul jocului politic, al intrigii de culise şi al manipulării oamenilor. Hotărât să instaureze un regim de autoritate personală, regele a lăsat să se înţeleagă că tiparele unui parlamentarism ineficient şi corupt sunt prea strâmte pentru viziunea sa de modernizare a societăţii româneşti. De aici, încercările sale repetate de a deregla ordinea constituţională şi sistemul de partide existente. Numirea unui cabinet de tehnicieni sub conducerea lui Nicolae Iorga (1931), încurajarea disidenţelor din PNŢ (Al.Vaida-Voevod, Armand Călinescu) şi PNL (Gh. Brătianu, Gh. Tătărescu), încercarea de subordonare a Mişcării Legionare, investirea unor premieri dincolo de spiritul Constituţiei (Gh. Tătărescu, Octavian Goga) au fost tot atâtea teste de rezistenţă la care Carol a supus mecanismul democratic românesc. Care în final a cedat.
În fond regele era un om al timpului său. Până în 1938, rând pe rând, Ungaria, Italia, Bulgaria, Portugalia, Germania, Spania, Grecia sau Polonia, fără a mai aminti de Uniunea Sovietică, renunţaseră la principiile democraţiei regăsindu-se pe drumul autoritarismului şi al dictaturilor. Bătuse ceasul marilor „reformatori", personalităţi ce vroiau să modeleze istoria şi viaţa naţiunilor pe care le conduceau. Cum să reziste spiritul labil al lui Carol la ascensiunea unor oameni ca Mussolini, Hitler sau Franco, fără ca el să nu întreprindă nimic?