Copiii bolnavi de cancer, îngrijiţi în spital de părinţi
0Lipsa de personal din spitalele româneşti – o singură asistentă trebuie să îngrijească 10-15 pacienţi – face necesară prezenţa părinţilor alături de copiii bolnavi. Medicul avertizează asupra deficienţelor sistemului românesc: specializarea în oncopediatrie (cancer la copii) a dispărut, medicii migrează spre sistemul privat sau străinătate.
Luna trecută spitalul Marie Curie a fost în atenţia presei. Medici şi asistente care au plecat sau au ameninţat cu plecarea, secţii desfiinţate din lipsă de personal medical... Care este situaţia acum?
A plecat şeful secţiei de la Pediatrie 1, împreună cu şapte asistente la Centrul Medical Unirea, care are şi un contract cu spitalul, deci cred că e concurenţă neloială ce au făcut ei, luând personalul spitalului. Această secţie prelua copiii cu afecţiuni respiratorii, care se internează prin serviciul de urgenţă. Acum s-a desfiinţat, din lipsă de personal. Din păcate, spitalul Marie Curie este asaltat de cazuri sociale, de afecţiuni uşoare, ce împiedică activitatea lui de spital clinic, specializat pe cazurile dificile.
Nu există alternativă pentru aceste cazuri uşoare?
Cazurile care ar trebui tratate la domiciliu ajung aici pentru că nu are cine să se ocupe de ele. Pentru că reţeaua de medici de familie nu e controlată de nimeni, nu mai este nici o legătură între spital şi cabinetele de familie. Aşa că medicii de familie fac ce doresc ei iar cazurile ajung la Unitatea de Primire Urgenţe (U.P.U.) aici. Avem sute de cazuri în 24 de ore. Aici e spital universitar, noi ar trebui să ne ocupăm exclusiv de cazurile dificile.
Acum spitalul se găseşte în criză de personal?
La spitalele din străinătate este o asistentă la 3-4 copii. La noi este la 10-15 copii, în special în turele de după masă şi de noapte. Şi atunci ca să facem faţă, ne folosim de părinţi. În străinătate nu există aşa ceva dar la noi mama supraveghează în mare parte copilul. Sau tatăl, mulţi copii se internează cu tatăl. Dar nu avem ce face. Salariile mici fac personalul să fugă ori spre privat ori spre străinătate. Sau se mai întâmplă ceva: asistentele migrează la U.P.U., unde sunt mult mai bine plătite decât în spital. Eu am avut cinci asistente care au plecat acolo, unde au un spor foarte mare, pe care asistentele din spital nu îl au, deşi poate muncesc mai mult. O bună parte din urgenţele care vin la UPU nu sunt reale, sunt aceste cazuri uşoare de care spuneam, dar o asistentă din oncologie lucrează cu medicamente la care dacă greşeşti foarte puţin doza poţi să omori copilul. Şi asta este în fiecare zi. Pe de altă parte, asistenta din oncologie lucrează cu substanţe toxice, din care oricum inhalează, oricât s-ar proteja.
În străinătate, media de supravieţuire în cazul cancerului la copii este de 75%. În România, de doar 60%. Cum se explică?
Unul din factori este nivelul de educaţie: românul se duce la doctor atunci când are ceva sau când nu mai poate. Vin uneori cu nişte tumori impresionante ca dimensiune. Nu au acces la medicul de familie, prea puţini medici de familie sunt instruiţi în privinţa acestor afecţiuni, ca să îi trimită mai departe. Dar o bună parte a populaţiei nu beneficiază de medic de familie. Nu există educaţia controlului regulat la medic. Apoi, e vorba de sistemul de sănătate. Cei din străinătate sunt atât de bine organizaţi, încât sunt mai mulţi medici, din mai multe specialităţi care îşi dau cu părarea la un caz: doi-trei oncologi care văd copilul, anatomopatologi, radiolog, psiholog, radioterapeut... În România nu există radioterapeut specialist pentru copii! În România nu există specializare de oncopediatrie!
Cum nu există?
Nu s-a mai format nimeni în această direcţie, suntem câţiva medici în oncopediatrie, ajunşi deja la o anumită vârstă, şi în urma noastră nu mai vine nimic. Spre deosebire de adulţi, unde există nu ştiu câte specialităţi, la pediatrie nu există. Există pediatrie generală, şi s-a mai dat acum mulţi ani posibilitatea dobândirii unei subspecializări în oncopediatrie. Dar s-a oprit. Problema este că nu se mai poate face medicină aşa cum se făcea atunci: profesorul de pediatrie trebuia să ştie tot. S-a terminat cu asta! Nu mai poate un om să ştie toată pediatria. În toată lumea există această tendinţă, de specializare pe ceva. Nu mai spun că în oncologie există specialişti pe un anumit tip de tumoră. În străinătate, bineînţeles. Există o societate de oncologie pediatrică în fiecare ţară, şi în acea societate se ştie că persoana x şi centrul cutare se ocupă în mod deosebit de boala cutare.
Există şi problema lipsei de pe piaţă a unor medicamente?
Există unele care lipsesc cu desăvârşire, da, şi care pot fi importate prin Unifarm, o farmacie a Ministerului Sănătăţii. Dar acolo sunt mai scumpe decât în străinătate, şi atunci părinţii preferă să cumpere din afară. Medicamentele vin însă printr-un program de cancer adulţi/copii. Raportul de cazuri este 1 caz de copil la 100 de cazuri de adulţi şi în această situaţie firma e interesată să aducă medicamente în cantităţi mari, deci pentru adulţi. Deci adulţii au avut întotdeauna prioritate în faţa copiilor. Este totuşi o realizare a sistemului faptul că a încercat să trateze cazurile de cancer cu medicaţie gratuită, hai să zicem în majoritatea cazurilor.
Cum trebuie să se schimbe sistemul medical ca să fie bine în domeniul acesta?
Personal plătit decent, medicamente suficiente, bani pentru ca acest sistem să funcţioneze normal. Sistemul privat funcţionează în bună măsură tot cu banii sistemului de stat. Un exemplu: laboratorul de la noi de la spital funcţiona foarte prost din cauză că nu primeam bani pentru reactivi. De când s-a privatizat, noi putem face mult mai multe analize decât făceai înainte. Eu ce să înţeleg din asta? Că au fost nişte interese, nu? Trebuie să se facă ceva. Se chletuieşte mult dar nu se văd rezultatele. Apoi, politicul trebuie să dispară din sistemul sanitar.
Trebuie să fii făcut ca să lucrezi în oncopediatrie, ce credeţi?
Nu, trebuie să iubeşti copiii şi să iubeşti viaţa. Eu am avut ocazia să plec din ţară din 1992. Am primit ofertă să rămân în Franţa, dar am zis, nu, mă întorc să fac ceva în ţara mea. Mi-au trecut vreo mie de copii prin mână, pe care i-am tratat de la A la Z.
Cum treceţi totuşi de la o zi la alta, cu toată această încărcătură afectivă? Nu e vorba doar de cancer, este cancer la copii.
Dar când vezi că îţi vin, după ani de zile, cu proprii lor copii de mână, este mare lucru. Un copil care era condamnat la moarte să vină acum cu copiii proprii şi să îţi mulţumească, cred că mai mult de atât nici nu trebuie ca să fii mulţumit de ceea ce ai făcut.
"La spitalele din străinătate este o asistentă la 3-4 copii. La noi este la 10-15 copii, în special în turele de după masă şi de noapte."
Cristian Scurtu
medic oncopediatric
Carte de vizită
-Absolvent al Facultăţii de Pediatrie din cadrul U.M.F. "Carol Davila", Bucureşti, promoţia 1972.
-1973-1975 - Stagiatură la diferite dispensare urbane/rurale
-1975-1978 - Rezident în specialitatea pediatrie la Spitalul I.O.M.C. "Alfred Rusescu", Bucureşti
-Medic specialist pediatru din 1978
-1978 - medic specialist la Spitalul Feteşti
-1979 medic specialist la Spitalul Clinic "Sf. Ioan" din Bucureşti
-Din 1984, odată cu înfiinţarea spitalului, medic specialist prin transfer la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii „Maria Sklodowska Curie"
-1991 - Medic primar pediatru
-1998 - Doctor în medicină
„Oamenii trebuie să înţeleagă că medicina nu e gratuită"
Responsabilitatea unui medic oncolog este enormă
Medicul Cristian Scurtu pledează pentru ca medicii din oncologie să fie plătiţi decent, pe măsura efortului lor de a salva vieţi.
Aţi susţinut mereu ideea unui centru medical oncologic integrat, unde să fie adunate toate specializările necesare.
Noi suntem un centru relativ integrat, avem chirurgie, ortopedie pediatrică, ORL, serviciul de A.T.I., unde se montează cateterele centrale, un centru de imagistică - dar nu avem RMN, de exemplu, în schimb avem tomograf, e bine şi aşa. De asta m-am luptat anii ăştia, am susţinut că în situaţia din România e bine ca aceste secţii de oncopediatrie să existe în spitale de pediatrie, care să aibă toate specialităţile, şi dintre ortopezi şi chirurgic, unii să se ocupe mai mult de aceşti copii. Pentru că una este să operezi o apendicită, alta este să operezi o tumoră în limite oncologice. Dacă nu operezi sau tratezi corect, o foarte mică greşeală costă viaţa.
Cât de costisitor este un tratament pentru cancer?
Exceptând medicamentele care lipsesc, citostaticele, celelalte vin prin acest program gratuit, darn e pomenim uneori că nu avem antibiotice. Când copilul face o infecţie severă necesită antibiotice de primă mână, şi alea destul de scumpe, şi spitalul nu are de unde să dea. Dacă mă întrebaţi cum ar trebui să fie, aş zice că trebuie totul dărâmat şi construit de la 0. Dar nu se poate asta. Ar trebui să scăpăm încet-încet de situaţia aceasta, în care părinţii sunt atât de implicaţi în procesul medical, şi sunt prezenţi în spital. În străinătate asistenta face tot. Scrie pe o hârtie la ora cutare a mâncat, la ora cutare a dormit... Dar oamenii trebuie să înţeleagă că medicina nu e gratuită. Trebuie medicamente, spaţii, personal plătit. Doctori pe care să îi plăteşti corect. Să îi ceri mult, dar să îi dai doctorului pe cât face. Nu e aşa uşor să salvezi nişte vieţi.