Cum se pregăteşte armata SUA de retragerea din Afganistan

După cel mai lung război din istoria Americii, sarcina retragerii soldaţilor şi a tehnicii militare se dovedeşte a fi o operaţiune grea şi costisitoare.

Creşterea numărului de echipamente ISAF de pe piaţa neagră afgană, doar o mică parte a materialelor NATO din ţară, este o mărturie a recentelor eforturi de retragere a tehnicii militare din Afganistan. Statele Unite au în total circa 100.000 de containere şi 50.000 de vehicule care trebuie mutată până pe 31 decembrie 2014, data limită pentru retragerea tuturor forţelor combatante din ţară.

Estimată la 6 miliarde de dolari, retragerea americană este o sarcină uriaşă – cea mai mare şi mai complexă retragere a armatei SUA de la cel de-al doilea Război Mondial încoace – complicată şi mai mult de geografia Afganistanului, care nu are deschidere la mare sau ocean, şi de legăturile nu foarte prietenoase ale Americii cu ţările din vecinătate, potrivit unui amplu reportaj realizat de prestigioasa revistă americană „Foreign Policy“.

În plus, retragerea echipamentelor trebuie să fie sincronizată cu cea a trupelor, astfel încât să rămână suficiente resurse la dispoziţia celor care mai sunt încă angajaţi în conflict. Numărul soldaţilor americani e programat să se reducă la jumătate – 34.000 de militari – până în luna februarie.

„Din perspectiva serviciilor, din cea a purtării războiului şi dintr-o perspectivă ecologistă, majoritatea activităţilor au fost deja planificate”, spune generalul de brigadă american Steven Shapiro, care până în vara aceasta a fost comandantul adjunct al unităţii militare americane însărcinate cu coordonarea retragerii materialelor. Procesul de relocare este gestionat de U.S. Transportation Command (Transcom), o ramură a Departamentului de Apărare ce supraveghează transporturile militare în aer, pe apă şi pe uscat.

Trei rute posibile de retragere

Există trei strategii de retragere, scrie „Foreign Policy“. „Air direct” permite Transcom să aducă materialele pe calea aerului direct din Afganistan către America. Există, apoi, traseul „multimodal”, care implică şi ţări terţe, în diverse combinaţii de rute terestre, aeriene şi maritime. Avioanele Forţelor Aeriene ale SUA sunt realimentate, de exemplu, la o bază din Thailanda, iar navele cu materiale americane navighează din portul românesc Constanţa. În plus, unele echipamente americane sunt  transportate parţial până şi pe Calea Ferată Trans-Siberiană, care e veche de 120 de ani, iar trenurile au nevoie de o săptămână ca să traverseze tundra rusească, de la Moscova până la Vladivostok, de unde echipamentul ia calea spre SUA.

Din perspectiva serviciilor, din cea a purtării războiului şi dintr-o perspectivă ecologistă, majoritatea activităţilor au fost deja planificate Steven Shapiro, General america de brigadă

Cea de-a treia opţiune este Reţeaua de Distribuţie Nordică (NDN), care a fost creată în 2009 pentru a împărţi sarcina dificilă a aprovizionării zonei de război şi care, conform surselor americane, este una dintre cele mai lungi căi de aprovizionare militară din lume. Dată fiind vechea sa reticenţă faţă de NATO, Rusia nu permite armelor ISAF să-i tranziteze teritoriul. Totuşi, echipamente non-letale părăsesc Afganistanul prin fostele state sovietice din Asia Centrală şi sunt transferate apoi fie prin Marea Caspică, spre Europa de Sud, fie  prin vestul Rusiei, unde călătoresc pe vastele şi complicatele căi ferate ale ţării, spre Europa de Est, până în statele baltice. Un singur echipament poate să treacă, în total, şi prin 10 ţări.

Costuri sporite

Închiderea rutei pakistaneze a transformat retragerea dintr-o sarcină complicată, dar realizabilă, într-un adevărat coşmar logistic. Potrivit Departamentului Apărării, utilizarea rutelor alternative de transport, precum expedierea echipamentelor pe calea aerului, direct către SUA, sau trimiterea lor prin fostele republici sovietice de la nord de Afganistan, a ajuns să coste Pentagonul peste 100 de milioane de dolari lunar, faţă de doar 17 milioane cât costa tranzitul prin Pakistan.

Kabulul, cuprins de febra retragerii

În Kabul, atmosfera a fost cuprinsă de febra retragerii: numărul de reporteri străini scade rapid, străzile par mai periculoase, ambasadele îşi fortifică şi mai mult clădirile care sunt deja puternic baricadate, pe măsură ce teama de necunoscut cuprinde oraşul. La sediul ISAF din Kabul, valul retragerii este palpabil. Ceea ce era cândva o grădină închisă şi dichisită, unde diplomaţii, generalii şi soldaţii serveau prânzul la mese de picnic atractive, s-a transformat acum într-o enclavă năpădită de buruieni, cu scaune fragile şi rame de ferestre care au nevoie disperată de un nou strat de vopsea. Un sentiment copleşitor al sfârşitului pluteşte în aer, constată „Foreign Policy“.

În vasta Piaţă Bush, situată adânc în capitala Afganistanului, războiul american este dat spre vânzare. Labirintul format din 500 de magazine interconectate, numit după preşedintele american care a dispus invazia din 2001, este un centru comercial plin până la refuz cu bunuri aduse cu camioanele pentru aprovizionarea trupelor NATO. Timp de peste un deceniu, mii de vehicule au tranzitat graniţa cu Pakistanul în fiecare lună, aducând mâncare şi provizii, care sunt acum furate, re-etichetate şi expuse spre vânzare în soarele fierbinte: produse de patiserie pre-ambalate (Pop-Tarts), recipiente cu cafea Maxwell House şi sticle cu sirop de arţar, lângă uniforme militare, veste anti-glonţ, ochelari cu vizibilitate nocturnă, dispozitive GPS şi chiar şi mitraliere automate.

Precedentele retrageri

Retragerile din războiele precedente purtate de SUA au fost sarcini mai uşor de gestionat, în comparaţie cu Afganistanul. Valabil chiar şi în cazul Vietnamului, unde la apogeul războiului, în 1968, erau staţionaţi aproape 540.000 de soldaţi americani. Retragerea din Irak, care i-a îngrijorat enorm pe experţi, a fost şi ea realizată fără prea mari dificultăţi. În Afganistan, însă, situaţia e cu totul alta, date fiind topografia ostilă, iernile neiertătoare, cu temperaturi care coboară frecvent mult sub limita îngheţului, şi provocările generate de lipsa unei ieşiri la mare. 

Experţii în logistică nu au uitat de bine-meritata reputaţie a ţării – de cimitir al imperiilor.  Talibanii invocă adesea înfrângerea catastrofală suferită de britanici în 1842, în Primul Război Anglo-Afgan, când aproape toţi soldaţii britanici au fost masacraţi în timp ce se retrageau din Kabul. Deşi invadarea  Afganistanului de către Moscova, în 1979, a fost o simplă plimbare prin Asia Centrală Sovietică, retragerea care a avut loc un deceniu mai târziu, prin „Podul prieteniei”, construit de Uniunea Sovietică între Afganistan şi Uzbekistan, a fost mai greu de realizat. 

Convoaiele militare aflate în retragere au fost frecvent prinse în ambuscade la trecerea prin Tunelul Salang, singurul pasaj ce traversa Hindu Kush-ul. Forţele sovietice au reuşit să îşi retragă elicopterele şi avioanele, dar a lăsat în urmă cam jumătate din blindate şi din tancurile masate acolo.