Originile istorice ale suveranismului. O idee născută în focurile războiului și care lupta împotriva supracontrolului statal

Începuturile suveranismului european pot fi plasate în secolul al XVII-lea, cu ocazia unui eveniment devastator pentru întregul continent. A fost pentru prima dată în istoria Europei când principiul suveranității statelor s-a opus imperialismului, controlului extern și a politicilor globaliste. 

Statele europene au apărut în focul luptei, iar conflictul avea să le caracterizeze existența de-a lungul secolelor, până după Cel De-al Doilea Război Mondial. În epoca contemporană se înfruntă două ideologii importante, suveranismul și globalismul, fiecare cu adepții și criticii săi, sferele de influență și propriile doctrine. Dacă globalismul este trendul dominant al ultimelor cinci decenii, mai ales la nivel european, cu crearea de structuri care să militeze pentru procesul de creștere a interdependenței și intregrării între economiile, piețele, societățile și culturile diferitelor țări, dincolo de caracterul strict etnic, suveranismul este ideologia care prinde tot mai mult teren, în ultimele două decenii, cu un vârf al icebergului în ultimii ani. Privit cu suspiciune și temeri de o parte a populației europene, suveranismul, din punct de vedere istoric are rădăcini adânci în ideologia politică.

Principiile sale au fost enunțate încă de la mijlocul secolului al XVII lea, odată cu un eveniment care avea să schimbe pentru totdeauna politica și viitorul Europei. Este vorba despre Pacea de la Westfalia din octombrie 1648, cea care încheia Războiul de 30 de ani (1618-1648) unul dintre cele mai devastoare războaie din istoria Europei.

Conflictul care a sfâșiat Europa în numele libertății religioase

La începutul secolului al XVII-lea, Europa Occidentală și Centrală era dominată de marile puteri continentale, Imperiul Romano-German (controlat de dinastia de Habsburg), Regatul Franței și Regatul Spaniei. Pe lângă această dominație imperială a puterilor laice, statele europene se supuneau autorității spirituale a Papei, care hotăra, de multe ori, destinul principatelor, ducatelor și orașelor libere.

Noile idei, dorința unor puteri statale emergente precum Suedia, Danemarca sau principatele germane, de a zdruncina hegemonia marilor imperii și reconfigurarea politică a Europei, au dus inevitabil la un conflict devastator. Pretextul a fost religia. Reforma protestantă inițiată în 1517 de Martin Luther a divizat Europa Occidentală în două tabere: catolici și protestanți. Profitând de această divizare, statele europene s-au împărțit în tabere combatante și au început lupta pentru supremație și putere.

Regatul Franței, care dorea să dețină hegemonia europeană, în detrimentul rivalilor din familia Habsburg, prin mașinațiunile cardinalului Richelieu, a asmuțit principii protestanți din Germania împotriva împăraților Imperiului Romano-German. Această structură imperială, controlată de familia austriacă a Habsburgilor, catolici fervenți, controla întreaga Germanie, Austria, Cehia, parțial Elveția, dar și alte teritorii. Interesele Franței erau să slăbească puterea acestui imperiu pentru a-i lua locul, ca super-putere europene.

Principii germani de cealaltă parte, doreau independența și să nu mai dea socoteală nici papei și nici împăratului. Doreau să se guverneze singuri, după bunul plac. Suedezii, la rândul lor, doreau să-și extindă puterea, pe seama slăbirii Imperiului Romano-German. Pe scurt, fiecare dorea puterea, supremația, în detrimentul celorlalți. Iar religia reprezenta pretextul perfect. Cele două blocuri militare, Uniunea Protestantă și Liga Catolică s-au luptat timp de 30 de ani. Acest război a avut consecințe devastatoare. Localități întregi au fost distruse, iar foametea și bolile au secerat zeci de mii de oameni. În sudul Germaniei, doar o treime din populație a supraviețuit războiului.

Suveranismul, o nouă ideologie politică în Europa

Acest conflict devastator s-a încheiat în anul 1648, prin Pacea de la Westphalia. Propriu-zis este numele generic dat celor două tratate de pace semnate în octombrie 1648 în orașele Osnabrück și Münster din regiunea Westafalia. Principalul rezultat al acestei păci a fost slăbirea influenței Imperiului Romano-German, creșterea hegominiei Franței și mai ales fărâmițarea pronunțată a statelor germane. În plus, influența papalității a slăbit, în favoarea puterii laice, exercitată la nivel local. Pacea de la Westfalia a redesenat, efectiv, destinul Europei. A schimbat total modul de gândire politică, pregătind terenul apariției statelor naționale. Important este faptul că odată cu Pacea de la Westfalia apare un nou concept politic și de organizare statală, suveranitatea. Concept care va evolua într-o ideologie politică, suveranismul. 

Pe scurt, din acel moment (n.r. Pacea de la Westfalia), toate statele erau suverane, ceea ce însemna că dețineau dreptul exclusiv de a se conduce după propriile legi, conform propriilor tradiții, fără ca o altă entitate politică sau religioasă, suprastatală să intervină. Fiecare stat decidea pentru sine.

„Tratatul de la Westphalia care încheia un conflict de 30 de ani, simboliza un nou mod de organizare a politicii internaționale. Din acel moment, politica internațională se definea ca o relație între state, fără implicarea altor entități politice (imperii, uniuni religioase, comerciale, etc). Toate statele erau suverane, însemnând că au dreptul exclusiv de a-și conduce teritoriile și să acționeze, în relațiile cu alte state, așa cum doresc. Toate statele erau, în mod forma, egale, aveau aceleași drepturi și obligații. Statele interacționau într-un sistem în care nu exista o putere supra-ierarhică”, precizează Stephen McGlinchey, Rosie Waters și Christian Scheinpflug în studiul „The Westphalian System”.

Acest „sistem westphalian” sau suveranist a dominat mult timp politica europeană. Această ideologie a fost exacerbată în timpul „epocii națiunilor”, adică secolul al XIX lea și începutul secolului XX, odată cu apariția statelor naționale și a dezvoltării naționalismului.

Componenta etnică a fost adăugată, în aceea perioadă, indeologiei suveraniste sau „sistemului westfalian”. Suveranismul a fost teoretizat de învățatul francez de secolul XVI, Jean Bodin, dar și de contemporanul său, olandezul Hugo Grotius.

„Concepția despre suveranitate a lui Grotius se leagă de dreptul suprem de guvernare. Marca puterii suverane este că <<nu poate fi anulată de nicio altă formă de voință umană>>. În cadrul unui stat, este cea mai înaltă autoritate. Pe plan internațional, statul suveran intră în relație cu alte puteri suverane, dintre care niciun nu deține un drept superior asupra celuilalt”, arată specialiștii de la „Encyclopedia of Philosphy”.