VIDEO Ipohondria, suferinţa care pune monopol pe viaţă

Pentru „bolnavul închipuit“, orice senzaţie de disconfort este semn al unei boli grave. Ipohondrul suferă la fel ca un bolnav cu o afecţiune cronică. Diferenţa este că totul se petrece în mintea lui, iar teama că ar putea avea o boală incurabilă îl acaparează.

Anca (25 de ani) s-a îmbolnăvit de tuberculoză anul trecut. S-a vindecat după câteva luni petrecute în spital şi un tratament cu medicamente urmat acasă. Dar după ce a terminat pastilele, au început durerile. De tot felul. A mers regulat la control, dar doctorii i-au spus că este sănătoasă şi că n-ar trebui să aibă stările pe care le acuză.

Citiţi şi:

Teama de boală ne face ipohondri

A apărut tastatura-minune pentru cei cu teamă de microbi!

În dimineaţa în care s-a împlinit un an de când a făcut tuberculoză, s-a trezit cu „o durere teribilă la spate şi la gât". S-a gândit că va ajunge la spital, unde medicii îi vor spune că va muri. A început să dea „o mie de telefoane" la prieteni şi rude care să o asigure că nu va fi aşa. Cel mai mult o ajută să discute cu mama ei, care-i spune că n-are nimic, să închidă telefonul. „E ca şi când ­mi-ar da cineva două palme", povesteşte Anca.

Frica de o afecţiune incurabilă

Ipohondria i s-a declanşat imediat după ce a terminat tratamentul pentru tuberculoză. A înghiţit pastile timp de opt luni, iar în momentul în care a renunţat la ele, s-a produs şocul. Îşi făcea tot felul de scenarii despre boala care s-ar fi extins la creier, avea zile în care zăcea în pat convinsă că-şi trăieşte ultimele momente. Starea i s-a ameliorat în timpul celor două luni de tratament ­într-un cabinet de bioenergoterapie. „Când ieşeam de acolo eram OK. Orice frică îmi dispărea", îşi aminteşte Anca.

Curând însă, durerile au revenit şi odată cu ele şi ideea că este bolnavă şi nimeni nu o mai poate salva. Absolventă de psihologie, Anca ştie că problema ei nu este fizică. „O conştientizez, dar nu pot s-o controlez", spune ea.

Şi-ar dori să se interneze o săptămână într-un spital şi ­să-şi facă toate analizele posibile, pentru a-şi demonstra că e sănătoasă. Dar n-are curajul, pentru că îi este teamă că nu va fi aşa. Şi nici n-are încredere în medici. A schimbat mai mulţi doctori cât timp a urmat tratamentul pentru tuberculoză, pentru că avea impresia că sunt incompetenţi şi că o mint, deşi toţi îi spuneau acelaşi lucru, că s-a vindecat.

„Ştiu că e ceva psihic, dacă eu încerc să trec peste, chiar sunt bine". Are însă şi zile în care nimic nu o ajută să depăşească momentele de panică.

Terapie prin scris

Claudiu Dunca (22 de ani) a găsit un remediu pentru propria ipohondrie în scris. Student la litere în Cluj, Claudiu şi-a construit un blog pe această temă, un „jurnal al ipohondrului". E o formă de terapie şi, speră el, o sursă de inspiraţie.

Senzaţiile care-l „bombardează" în permanenţă sunt diferite, spune el, la fel şi diagnosticele pe care şi le pune. Cea mai gravă boală de care s-a suspectat a fost cancerul. „M-am agitat, speriat, stresat şi am mers la doctor. Însă suspiciunile mele au fost complet spulberate", îşi aminteşte el.

Mecanism de apărare

A ajuns la concluzia că ipohondria lui, apărută în urmă cu doi ani, este, de fapt, un mecanism de apărare. A analizat şi motivele: lipsa stimei de sine, pesimismul. Sprijinul celor din jur ­este foarte important, spune el, pentru că ipohondrul are nevoie să fie convins că e sănătos. „Fraza «e doar imaginaţia ta» nu ajută deloc", spune Claudiu. Nici antidepresivele, dar „consilierea psihologică" este mereu binevenită, adaugă el. „Devii destul de iritat atunci când vezi că medicii tratează problema cu superficialitate: «Deci, simţi furnicături în corp, te dor venele şi ­simţi ameţeli.

Nu e nimic. E ipohondrie». Cel mai bun „medicament" împotriva ipohondriei s-a dovedit conştientizarea ei. Pentru că, odată ce ai înţeles că este o problemă psihologică, poţi începe să o gestionezi în aşa fel încât să-ţi afecteze cât mai puţin viaţa. Ceea ce trăieşti este atât de intens încât îţi consumă toată energia. „Prietenii se îndepărtează, te consideră nebun. Relaţiile se răcesc, devii distant, izolat".

Claudiu vrea să privească ipohondria ca pe o încercare. „E foarte greu s-o anihilezi. Ai nevoie de multă stăpânire de sine şi de hotărâre." Aşa că a ales s-o înţeleagă, să scrie şi să discute despre ea, pentru a putea s-o folosească ca pe un avantaj: „ipohondria te face să fii mult mai suspect şi mai alert în privinţa bolilor, ceea ce nu e neapărat rău". Dar exagerarea este, adaugă el.

Asigurările medicilor nu „vindecă" temerile

Medicii îşi investighează pacienţii în căutarea unor afecţiuni inexistente

Definită ca o preocupare excesivă a unei persoane pentru sănătatea sa, „hipocondria" în denumire medicală, are mai multe criterii de di­agnostic. Principalul este teama persoanei respective că ar putea suferi de o boală gravă pentru că interpretează greşit anumite simptome. Acestea pot fi funcţii ale corpului (bătăi ale inimii, transpiraţie), anomalii somatice (dureri sau tuse, ambele ocazionale) sau senzaţii vagi („inimă obosită", „vene dureroase"), explică psihologul Aurelia Moraru.

„Pacienţii apelează la examene medicale repetate, dar testele diagnostice ca şi asigurările ce vin din partea medicilor au darul de a uşura foarte puţin sau deloc suferinţa bolnavului", adaugă psihologul.

Vin cu diagnosticul de acasă

Medicul de familie Monica Roxana Jugravu spune că întâlneşte destul de des cazuri de ipohondrie, în general la pacienţi trecuţi de 45 de ani. „Uneori vin cu ideea că au o anumită boală, trebuie să se controleze, s-o confirme", spune medicul. Iar atunci când află că nu sunt bolnavi, sunt bulversaţi şi cer investigaţii suplimentare, convinşi că suferinţa lor este fizică.

„Trebuie să-i încurajezi că sunt bine, să-i motivezi să gândească pozitiv, să se ocupe de ei şi altfel decât ca persoane bolnave", explică medicul. De regulă ­însă, chiar dacă s-au convins că nu au o anumită boală, ei revin la control, convinşi că suferă de o afecţiune pe care n-o cunosc nici ei, nici medicii. Aşa se explică şi de ce ipohondrul schimbă mereu doctorii, convins că nu i s-a acordat suficientă atenţie, iar „frustrările şi supărările sunt de ambele părţi", precizează şi psihologul Aurelia Moraru.

Ipohondria poate fi declanşată de boli severe suferite în copilărie, de îmbolnăvirea unui membru al familiei sau de moartea unei persoane apropiate. „Pacienţii au adesea şi alte tulburări mintale, în special tulburări anxioase şi depresive", adaugă psihologul.

Probleme la serviciu

Interpretarea simptomelor unor maladii închipuite devine singura preocupare a ipohondrului, ceea ce-i afectează şi viaţa profesională: are rezultate mai slabe în carieră, absentează de la serviciu.

Studiu de caz: terapie prin hipnoză

Grija excesivă pentru propria sănătate poate fi un „simptom“

Psihologul Aurelia Moraru a folosit hipnoza pentru a trata un bolnav de ipohondrie la cabinetul său din Constanţa. În studiul de caz realizat explică etapele prin care a trecut pacientul care, atunci când a început tratamentul, nu avea curajul să iasă neînsoţit pe stradă de teama unei crize.

Bărbatul, în vârstă de 34 de ani, de profesie instalator sanitar, a venit la cabinetul doctorului Moraru în 2007, după ce fusese deja la mai mulţi medici generalişti, neurologi, cardiologi şi psihiatri, dar niciunul nu i-a pus un diagnostic clar. Problemele au început la vârsta de 18 când, după o noapte petrecută în discotecă alături de prieteni, a simţit un junghi intercostal şi a avut palpitaţii.

S-a speriat atât de tare încât s-a dus imediat la medic unde a primit tratament pentru răceală. I s-a părut firesc, pentru că era iarnă şi făcuse un duş înainte să plece la distracţie. Simptomele i-au dispărut după tratament. Dar au reapărut doi ani mai târziu şi de atunci îşi tot căuta un remediu, pentru că teama permanentă îi afecta viaţa. De multe ori în timpul somnului visa că moare şi se trezea transpirat, având nevoie de ajutorul soţiei pentru a se linişti.

Diagnostic: ipohondrie şi instabilitate psihică

După o serie de teste, psihologul a conchis că pacientul are „tendinţe depresive-hipocondriace accentuate şi instabilitate psihică". La a treia întâlnire i-a propus o şedinţă de hipnoză. Când s-a trezit din transa prin care psihologul a încercat să-l elibereze de traume, bărbatul a spus că se simte mai în siguranţă.

La a patra şedinţă, psihologul a descoperit că pacientul se opunea, în parte, tratamentului pentru că simptomele pe care le acuza îi menţineau dependenţa de mamă, soţie şi prieteni. Psihologul l-a rugat să-şi împartă problema în funcţie de factorii care au contribuit la ea: alte persoane, fapte din trecut şi propria persoană. Pacientul a constatat că nu poate schimba comportamentele celor din jur, cu atât mai puţin trecutul, dar că stă în puterea lui să se schimbe pe sine. Întrebat de când va începe schimbarea, pacientul a răspuns că din acel moment se va linişti singur când va deveni anxios şi va merge neînsoţit să facă aprovizionarea de la magazine.

La a şasea şi ultima şedinţă, pacientul i-a spus psihologului că pusese în practică tot ce-şi propusese şi se simţea sigur şi mândru de sine. Din evaluarea finală a rezultat că manifestările depresive-hipocondriace şi instabilitatea psihică se diminuaseră simţitor.

Cyberhondria, boala internetului

Aproximativ un sfert dintre utilizatorii de internet au făcut căutări online pe teme medicale, iar o treime dintre aceştia au mers la medic pentru investigaţii suplimentare după ce s-au autodiagnosticat cu boli grave, se arată într-un studiu realizat de Microsoft Research, citat de Mediafax.

„Oamenii au tendinţa de a se uita doar pe primele rezultate ale căutărilor. Dacă găsesc referiri la tumori cerebrale, acesta este punctul din care pleacă pentru investigaţii suplimentare", a declarat Eric Horvitz, unul dintre autorii cercetării.

Cele mai grave diagnostice şi le pun internauţii care suferă de această tendinţă, denumită „cyberhondrie", şi nu iau în considerare faptul că motoarele de căutare nu fac diferenţieri şi după frecvenţa simptomelor. De regulă, motoarele de căutare asociază durerile de cap cu tumorile pe creier, ceea ce îi face pe utilizatori să devină anxioşi, dar şi să facă investiţii financiare inutile.

Cum se diagnostichează ipohondria