Viaţa prin balonul roz/ România neschimbată: frumoasă şi tristă

Laura a găsit ţara aşa cum o lăsase. Ar fi putut să se schimbe într-un an? Au fost aşteptările ei exagerate? Regăsirea cu prietenii şi familia de acasă a fost frumoasă şi naturală. Ne „reîmprietenim“ cu ţara timp de vreo trei luni şi mai povestim după. La revedere, oameni frumoşi!

Mă simt ca în filmul ăla cu Stallone - nu mai ştiu cum se numea -, în care el a fost criogenat şi dezgheţat apoi după nu ştiu câţi ani. Am revenit în România după un an şi nu ştiu dacă să-i spun „doar un an" sau „deja un an".

Mai citeşte şi:

Viaţa prin balonul roz: Piracanga, după un an

Nu reuşesc deloc să fac legătura cu ceea ce se numeşte „noţiunea timpului". Pentru că, pe de o parte, ţara îmi pare la fel, neschimbată, ca şi cum ar fi trecut o zi, am dormit şi m-am trezit, şi totul e aşa cum era atunci când am plecat. Şi aici îmi vine să zic „cum? a trecut deja un an? dar când?".

Prietenii mei - cei pe care am apucat să-i văd în săptămâna asta - îmi par la fel şi asta e frumos. Regăsirea a fost aşa, firească, naturală, a curs fără nimic forţat şi am simţit că ne iubim. Iar asta, pentru mine, e tot ce contează.

Doruri de ostoit

Familia mea, la fel - i-am găsit pe toţi aşa cum i-am lăsat şi ne-am strâns în braţe, ne‑am bucurat şi ne-am împărtăşit cu căldură şi naturaleţe poveştile.

România arată şi se simte ca în iunie anul trecut - frumoasă şi tristă, frumoasă şi plictisită, frumoasă şi nemulţumită de ea însăşi, frumoasă şi nefericită cu ea însăşi, frumoasă şi neştiind să se iubească şi să-şi vadă frumuseţea şi minunăţia în oglinda din ochii celor care o locuiesc. Aşa am regăsit România după un an. Cum o ştiam: fără ca măcar să aibă habar de potenţialul care stă în ea. Un an e puţin timp, e drept. Poate doar aşteptările mele erau mai mari decât poate un an să ducă...

Iar pe de altă parte, a trecut doar un an şi copii noi, mici şi frumoşi, au venit în vieţile celor dragi mie. Clase de liceu au fost absolvite, grădiniţe au fost încheiate, relaţii noi s-au stabilit sau altele vechi s-au sfârşit. Parcul IOR din Capitală şi-a pierdut din sălbăticie şi a câştigat în modernizare în doar un an; Brăila mea natală s-a umplut şi mai mult de cârciumi cu mici şi manele, iar salina de la Ocnele Mari de lângă Râmnicu Vâlcea a devenit ditamai frumuseţea de vizitat, în doar un an.

Doamne, şi dor mi-a fost de dealuri verzi, de plopi şi de brazi, de miros de tei. Ce dor mi-a fost de brânza de oi şi de pâinea neagră cu coaja tare, şi de brânza proaspătă de vaci cu smântână, şi de Dunărea mea... dor! De graiul românesc, de mirosul de munte, chiar şi de câmpiile cu grâu şi floarea-soarelui, în mijlocul cărora mai răsare câte un sat de 20 de case! Da, şi de data asta m-am gândit, ca de fiecare dată când trec prin zona asta, că trebuie să fie tare neinteresant să trăieşti într-un sat de 20 de case în Bărăgan!

Primeşti ceea ce oferi

Şi tare nu mi-a fost dor de căsoaiele de beton şi termopan de la malul Mării Negre sau de muzica tare de pe plajă, şi nici de maşinile de teren parcate direct pe nisip sau de băgatul în faţă la semafor, şi nici de priveliştea pachetelor de muşchi împodobite cu lanţuri groase de aur şi asezonate cu sâni de silicon. A trecut deja un an?

Nu avea de ce să-mi fie frică de România. De întoarcerea, chiar şi numai pentru trei luni, în ţărişoara asta pe care vreau mereu s-o strâng la piept şi să-mi lipesc obrazul de al ei. Nu avea de ce să-mi fie frică, pentru că atunci când zâmbeşti, când îţi simţi inima curată şi senină, când accepţi oamenii aşa cum sunt - fiecare cu ale sale, fiecare cu ritmul lui, cu alegerile lui şi cu felul lui de a trăi -, şi când dăruieşti din toată inima iubire, atunci primeşti înapoi, la rândul tău, exact ceea ce oferi.

Zâmbet şi inimă curată, acceptare, împăcare şi binecuvântare. Nu avea de ce să-mi fie frică de România. Ea m-a întâmpinat frumoasă şi bună, chiar dacă are ochii trişti şi niţel obosită. Mi-a urat bun venit acasă şi ne-am promis una alteia să ne luăm aşa, încet, şi să petrecem împreună trei luni în pace şi în armonie, ca două prietene vechi şi care se vor iubi întotdeauna!

Puteţi citi povestirile Laurei şi pe blogul viataprinbalonulroz.blogspot.com.

Români în Bahia

Laura (33 de ani) şi Florian Câmpean (38 de ani) sunt doi români pentru care viaţa e mai mult decât muncă, şefi, stres şi credit la bancă. Împreună cu Sasha, băieţelul nenăscut al cuplului, cei doi au plecat acum un an „departe de lumea dezlănţuită", la aproape 9.500 de kilometri de Bucureşti, în Piracanga, un „sat eco" din sudul statului brazilian Bahia.

Au ajuns acolo anul trecut, pe când Laura era însărcinată. În fiecare săptămână, Laura a povestit  pentru cititorii ziarului „Adevărul" despre viaţa din Piracanga.