"Nu cred ca o generatie face filme impotriva alteia sau in locul ei"

Bucuresti-Viena 20,15; 17 minute intarziere; Trafic: cine nu-l cunoaste ar putea sa creada ca un cineast, in ale carui prime trei filme presiunea timpului este anuntata inca din titlu, trebuie sa fie

Bucuresti-Viena 20,15; 17 minute intarziere; Trafic: cine nu-l cunoaste ar putea sa creada ca un cineast, in ale carui prime trei filme presiunea timpului este anuntata inca din titlu, trebuie sa fie un baiat agitat, cu ochii mereu pe ceas, nelinistit sa nu piarda ceva sau pe cineva. Se va convinge ca s-a inselat dupa numai cateva vorbe schimbate, cand va baga de seama cat de des revine, in ceea ce spune, cuvantul "liniste". Pana si la Cannes, unde noi, cei din sala, il vedeam urcand pe scena topit de emotie, el traia "un fel de liniste", cum avea sa ne marturiseasca. Probabil ca este, si acesta, un alt nume dat increderii, darzeniei, refuzului de a se bate cu pumnul in piept. Calitati care, adaugate talentului, il acrediteaza pe Catalin Mitulescu, proaspatul castigator al Palme d'Or pentru scurtmetrajul Trafic, drept unul dintre tinerii pe care cinematograful si noi toti putem juca o carte mare.
- Cu toata strasnicia pastrarii secretului asupra premiilor, in ultima zi a festivalului tot incep sa circule zvonurile, iar unele se mai si adeveresc. Se auzise, bunaoara, cum ca "romanului de la scurtmetraj" i se pregateste ceva. A existat vreun semn care sa-ti dea de banuit?
- Oricare dintre noi, cei zece concurenti, avea tot dreptul sa spere. Am fost adusi in dreptul covorului rosu, cu tot ceremonialul acela destul de complicat al Cannes-ului, asezati pe acelasi rand, numai ca mie mi s-a dat locul de la marginea culoarului. A fost unul dintre semne. Sunt festivaluri in care ti se spune, altele in care esti tinut in tensiune pana in ultima clipa. La Cannes esti lasat sa ai o usoara banuiala, ceea ce iti da o stare foarte buna pentru ca, pe masura ce iti ocupi locul acolo, in sala, esti aproape sigur ca vei lua un premiu. In afara acelei plasari la capat de rand, un indiciu a fost si apropierea unuia dintre organizatori care m-a intrebat, doar pe mine, daca nu vreau sa-mi pastrez biletele, drept amintire. Pe urma, in ziua aceea, mai era si un anumit zambet pe fata celor care vorbeau cu mine. Eram aproape sigur ca am luat un premiu. Nu la Palme d'Or, un premiu. Pe urma, cand a inceput ceremonia si colegul meu belgian a fost strigat pentru Premiul Special al Juriului, m-am bucurat. Este un sentiment ciudat dar si bun, in acelasi timp, sa te bucuri ca nu esti tu cel chemat. Stiam, de acum, ce va urma. In sectiunea Scurtmetraj nu se acorda decat doua distinctii.
- Doi ani la rand, UNATC a luat, la MUnchen, Premiul celei mai bune scoli de film, urmat de altul la Karlovy Vary, ca sa nu le mai amintesc pe cele individuale, culminand, in 2004, cu seria fericita cunoscuta. Acum, dupa ce ai vazut, prin lume, atatea filme facute in anii studentiei sau imediat dupa, care crezi ca este forta scolii noastre, prin ce se distinge?
- Nu stiu cum se face dar, ca printr-un miracol, vin mereu tineri care nu vor altceva decat sa faca film. Poate ca sunt scoli mai bine organizate, mai generos inzestrate din punct de vedere al tehnicii, dar ceea ce mi se pare important este ca scoala noastra pastreaza traditia filmului pe 35 mm. Asta inseamna cinema, inseamna o anumita disciplina, adica exact pasul de care are nevoie un tanar pentru a deveni un cineast profesionist adevarat. Isi au si experimentele video rostul lor, dar fara acest pas nu poti sa cresti. Ceea ce am mai simtit eu este inteligenta scolii de a astepta foarte mult de la noi, de a ne stimula. Studentii din anul I pot sa aiba, uneori, chiar sentimentul frustrant ca nu invata pe cat ar astepta ei. Pe urma fac filme, merg prin strainatate, la festivaluri, le compara cu ale altora si lucrurile se vad altfel. Am fost recunoscuti, am luat premii, am dovedit ca ne aflam pe un teren solid si, in momentul de fata, chiar cred ca se poate vorbi de o noua generatie de cineasti. Din acest punct de vedere viitorul arata bine.
- Cine ar trebui sa dea adevaratul raspuns la intrebarile legate de conflictul dintre generatii, despre care s-a discutat mult in ultima vreme ? In ce masura voi, in ce masura comentatorii, dar si publicul care ii urmareste si pe unii si pe altii?
- Am urmarit aceasta disputa, dar am ramas putin in afara ei. Este normal ca tinerii regizori sa lupte pentru crearea propriei identitati, sa se defineasca si in opozitie cu generatia precedenta. A transforma totul intr-un conflict mi se pare fortat si putin confuz, pentru ca se amesteca cele doua componente, cea a creatiei si cea financiara. Eu as spune pur si simplu ca noi meritam sa facem filme in tara asta pentru ca am dovedit ca putem face filme bune. Nu vrem sa facem filme impotriva vechii generatii, sau in locul ei.
Nu cred ca acesta este unghiul cel mai prielnic din care putem privi deosebirile dintre unii si altii. In joc este limbajul fiecaruia. Suntem diferiti de cei de dinaintea noastra, dar suntem deosebiti si intre noi, filmele lui Mungiu, Cristi Puiu, Hanno Hofer, ale mele, nu seamana unele cu altele. Uneori si cei din generatia veche pot sa impuna noi limbaje. O disputa, in general, este binevenita, dar ceea ce mi se pare ca a afectat-o la noi, transformand-o intr-un fel de lupta de guerila, cu coloratura politica, este situatia financiara. Noi toti din generatia mea ne-am facut filmele cu sprijinul CNC, dar exista o nesiguranta, planeaza nelinistea, "daca nu voi mai face film?". Nu stiu cat de justificata este, dar ea exista.
(Textul integral in Adevarul literar si artistic)