Nobel pentru umanism
01980. Czeslaw Milosz (1911-2004) primeşte Premiul Nobel pentru Literatură în numele Poloniei, o ţară care îi refuzase scrierile. Autorul a fost recompensat pentru meritul de a fi „ilustrat, cu o perfectă clarviziune lipsită de compromisuri, condiţia precară a omului într-o lume dominată de conflicte profunde“.
Poetul, romancierul şi eseistul Czeslaw Milosz s-a născut în satul Seteniai din Lituania, pe atunci teritoriu sub stăpânire rusă, la 30 iunie 1911, într-o familie de nobili polonezi. Întrebat, mai târziu, dacă se consideră mai degrabă lituanian decât polonez, Czeslaw răspundea: „Mă simt ca un lituanian căruia nu i-a fost dat să fie unul".
Mai citiţi şi:
VIDEO / Obama donează cei 1,4 milioane de dolari primiţi cu premiul Nobel
Donald Trump consideră că lui Al Gore ar trebui să i se retragă Nobelul
Nobel pentru un poet antifascist
În scrierile sale de mai târziu, autorul avea să descrie ţinutul natal ca pe o regiune îndepărtată şi uitată de istorie: „Multe secole la rând, în vreme ce împărăţii se ridicau şi se prăbuşeau pe ţărmurile Mediteranei, iar strămoşii lăsau moştenire urmaşilor rafinatele lor plăceri şi vicii, ţinutul meu natal a fost o pădure virgină ai cărei singuri vizitatori au fost câteva nave vikinge ajunse la ţărm".
Din 1918, familia Milosz se stabileşte la Vilnius, unde Czeslaw urmează cursurile de liceu. Un an după absolvire, publică primele versuri în „Alma Mater Vilnenis", o revistă universitară locală. Tot atunci, cofondează o grupare literară avangardistă numită „Zagary". Doi ani mai târziu, în 1933, publică primul volum de versuri, după care, la absolvirea Facultăţii de Drept, părăseşte ţara natală, obţinând o bursă pentru a-şi continua studiile la Paris.
Lupte şi exiluri
În 1936 revine în Lituania, unde începe să lucreze la postul de radio polonez din Vilnius, dar un an mai târziu este concediat din cauza vederilor sale de stânga. Ca urmare,părăseşte ţara, îndreptându-se spre Polonia. Acolo obţine o slujbă la postul naţional din Varşovia. În tot acest timp, Milosz scrie poezie, ficţiune şi eseuri în limba poloneză şi traduce Psalmii din Vechiul Testament în aceeaşi limbă. Scriitorul vorbea fluent lituaniană, poloneză, rusă, engleză şi franceză.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, petrecut în Varşovia aflată sub ocuaţie nazistă, Milosz lucrează în diferite redacţii subversive obscure şi urmează conferinţele clandestine ale filosofului şi istoricului Wladyslaw Tatarkiewicz.
După cel de-al Doilea
Război Mondial este angajat ca diplomat al Republicii populare comuniste Polonia în Paris, dar în 1951 demisionează şi, ajungând pe lista neagră a partidului, cere azil politic în Franţa.Va rămâne în exil timp de 30 de ani.
Cele mai importante lucrări ale sale au fost scrise în această perioadă, dar au fost interzise în Polonia, din cauza opoziţiei faţă de comunism. Astfel că, în 1980, când Czeslaw Milosz primea Premiul Nobel pentru Literatură, nu numai că mulţi polonezi nu îi citiseră opera, ci existau destui care nici măcar nu auziseră vreodată de el.
O operă capitală
Imediat după ce obţine azil politic în Franţa şi se stabileşte la Paris, autorul începe redactarea unei lucrări de nonficţiune, devenită un reper al literaturii de opoziţie faţă de comunism, intitulată „Gândirea captivă" (1953). În paginile sale, autorul relatează experienţele sale de scriitor subversiv din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi din anii imediat următori, în contextul elitei culturale a Poloniei din vremea respectivă.
Autorul încearcă de asemenea să explice atracţia pe care a exercitat-o la început stalinismul în rândurile intelectualilor şi tentaţia unei eventuale colaborări cu guvernele staliniste, precum şi relaţia de multe ori ambiguă a artistului cu autoritatea. Cartea a fost, evident, interzisă în Polonia, autorul primind, în schimb, Prix Littéraire Européen (Premiul Literar European), în anul 1953.
Profesor în America
În 1960, scriitorul emigrează în Statele Unite, primind cetăţenie americană zece ani mai târziu. Este invitat să ocupe un post de profesor de slavistică la Universitatea Berkeley din California, unde predă până în 1984, când se pensionează. În această perioadă compune o celebră istorie a literaturii poloneze în care condamnă toate alunecările ideologice şi compromisurile politice ale scriitorilor polonezi. Volumul, intitulat „Istoria literaturii poloneze", este publicat pentru prima dată în 1969.
În 1981, după trei decenii de exil, revine în Polonia, unde este primit cu onoruri la Gdansk şi i se publică un roman de versuri care dispare imediat din librării. În ultimii ani de viaţă trăieşte între căminul său din Berkeley şi cel din Cracovia.
Scrierile lui Czeslaw Milosz au căutat să reflecte esenţa umană şi să descopere lecţiile dureroase desprinse din istoria tumultuoasă a secolului XX.
O ţară adoptivă a contrastelor
Eliberat de condiţionările regimului totalitarist din Polonia şi ajuns în Statele Unite, Milosz exclama cu privire la această ţară: „Ce splendoare! Ce sărăcie! Ce bunăvoinţă reciprocă! Ce izolare individuală! Ce loialitate faţă de ideal! Ce ipocrizie!"
„Gândirea captivă" (fragment)
„Materialismul dialectic în variantă rusească nu este nimic altceva decât vulgarizarea ştiinţei ridicată la pătrat . Cândva, pentru ştiinţele naturii, pădurea se înfăţişa ca o mulţime de copaci supuşi câtorva legi elementare. Se pare că, tăind pădurea şi semănând în acest loc seminţe de copaci, după un număr de ani apare o nouă pădure, similară cu cea dinainte, în funcţie de intenţiile omului.
Astăzi se ştie că lucrurile nu stau aşa: pădurea este un organism care apare ca rezultat al unor legături complexe de interacţiune între muşchi, sol, licheni, arbori şi ierburi. În momentul când în pădurea tăiată, muşchii şi lichenii sunt distruşi, se perturbă principiul simbiozei speciilor, iar noua pădure va fi cu totul alt organism decât ar putea presupune cineva care neglijează sociologia plantelor. Staliniştilor le este străină ştiinţa condiţiilor de care are nevoie planta umană pentru a exista. [...]
Puţinii comunişti americani (îndeosebi fiii cu înclinaţii intelectuale din familii burgheze şi mic-burgheze) suferă din cauza mizeriei spirituale a maselor, dar nu se gândesc că în Imperiul după care tânjesc există mizerie materială, tehnică puţină plus stalinism şi că ar fi de-a dreptul interesant să ne imaginăm bunăstarea şi tehnica plus stalinismul, ceea ce nu s-a realizat încă nicăieri pe glob. Masele îşi trăiesc viaţa lor fiziologică, beneficiază de rezultatele materiale ale civilizaţiei, iar dezvoltarea lor dă peste un obstacol de neînvins sub forma doctrinei care vede ţelul în eliberarea omului de grijile materiale spre ceva care, potrivit doctrinei înseşi, este un nonsens." (în română de Constantin Geambaşu)
Nichita Stănescu a fost considerat ca făcând parte din „categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici“ (Eugen Simion)
O ordine a cuvintelor
ALTERNATIVĂ
În primăvara anului 1980, Nichita Stănescu primea vestea că fusese nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură. Avea să îi întâmpine pe distinşii oaspeţi de la Stockholm în propria sa casă din Piaţa Amzei. Poetul avea 47 de ani. În ultimii 15 ani ai vieţii sale, îşi schimbase stilul de a nota poeziile. Nu le scria, ci le dicta nenumăraţilor oaspeţi care se întâmplau să îl viziteze la momentul respectiv. Casa lui Nichita, se ştia, era deschisă tuturor, la orice oră din zi, iar prietenii se aflau aproape în permanenţă în preajma sa. „A fost toată viaţa numai şi numai poezie, cu totul şi cu totul poezie, ca un fluture într-un paradis de polen", nota Marin Sorescu despre Nichita.
Viziuni, sensuri, necuvinte
Poetul se născuse la 31 martie 1933 în Ploieşti, oraş în care a absolvit liceul, urmând ca, mai târziu, să plece la Bucureşti pentru a se înscrie la Facultatea de Filologie. A debutat în 1957 în revistele „Tribuna" şi „Gazeta literară". Trei ani mai târziu, apărea primul volum de poezii - „Sensul iubirii". A urmat, în 1964, „O viziune a sentimentelor", unde poetul cânta viaţa astfel: „Viaţa mea se iluminează, / sub ochiul tău verde la amiază, / cenuşiu ca pământul la amurg./ Oho, alerg şi salt şi curg." Pentru această culegere de poezii, poetul a primit premiul Uniunii Scriitorilor.
În martie 1965, apărea „Dreptul la timp". „Tu ai un fel al tău senin / De-a ridica oraşele ca norii, / şi de-a muta secundele mereu /pe marginea de Sud a orei, /când aerul devine mov şi rece /şi harta serii fără margini, /şi-abia mai pot rămâne-n viaţă / mai respirând, cu ochii lungi, imagini." Va mai obţine de două ori premiul Uniunii Scriitorilor, în 1969, după publicarea volumului „Necuvintele", şi în 1974. Trei antologii de poezii - „Alfa" (1967), „Poezii" (1970), „Clar de inimă" (1973) au apărut pe parcursul carierei literare a poetului.
În 1992, la nouă ani de la moartea scriitorului, s-a editat, într-un final, volumul ce conţine primele poezii scrise de Nichita, rămase nepublicate în timpul vieţii: „Argotice - cântece la drumul mare". „Te stingi încet din mine, iară /sub piept loveşte-n caldarâm o minge /şi ziua pe trotuare se prelinge, / lăsând în urmă-i iz de primăvară."