Căderea Cortinei de Fier. Ronald Reagan, preşedintele care a insistat să le spună „niet!“ comuniştilor
0EPISODUL 10 Ronald Reagan devenea preşedinte al SUA într-un moment crucial, în care tensiunile provocate de Războiul Rece se înteţeau. Anticomunist înverşunat încă dinainte de a intra în politică, Reagan a rămas în istorie drept liderul extern care a pus capăt „Imperiului Răului“, flerul politic fiindu-i marele atu în discuţiile cu ultimul lider al URSS, Mihail Gorbaciov.
Pe 19 noiembrie 1985, preşedinţii celor două superputeri ale lumii, Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov, se întâlneau pentru prima dată la Geneva, pentru a discuta despre relaţiile diplomatice şi despre cursa înarmărilor. În decembrie 1983, administraţia Reagan decisese amplasarea de arme în mai multe ţări din Europa, ceea ce oferea avantaje ţărilor din NATO care ar fi putut lovi în orice moment vestul URSS-ului. Războiul Rece atingea astfel un nou nivel, după criza rachetelor din Cuba.
Ronald Reagan se autodeclarase luptător împotriva comunismului în repetate rânduri, aşa că relaţiile dintre cele două ţări nu puteau fi mai tensionate. Lucrurile aveau să se schimbe, însă, odată cu venirea lui Gorbaciov la conducerea URSS-ului, în 1985, când preşedintele american avea să dea să dea armele – parţial, e drept – pe retorică.
Ajuns la putere, Gorbaciov ironiza una dintre cele mai puternice replici ale lui Reagan cu privire la sovietici, şi anume că aceştia vor ajunge la «mormanul de cenuşă a istoriei». „Ideea îi face pe sovietici să zâmbească“, ar fi fost replica liderului URSS, după cum citează Paul Kengor în volumul „The Crusader. Ronald Reagan and the Fall of Communism“.
Gorbaciov considera că americanii erau naivi crezând că sistemul economic al Uniunii Sovietice avea să se prăbuşească, în contextul în care venise la putere cu gânduri de restructurare, prin celebrele „glasnost“ şi „perestroika“. Astfel, în viziunea liderului sovietic, poporul american, şi implicit Reagan îşi făceau „iluzii“ şi „deziluzii“.
Politologul Vladimir Tismăneanu comentează contribuţia lui Reagan la sfârşitul Războiului Rece, precum şi relaţia dintre cei doi lideri: „Reagan a privit reformele lui Gorbaciov – glasnost şi perestroika – drept eforturi de a salva ceea ce se mai putea salva dintr-un sistem esenţial nesalvabil. În plus, el ştia că povara militară devenise de nesusţinut pentru URSS. Adăugaţi endemica, maligna corupţie şi declinul ideologic, şi aveţi ecuaţia naufragiului utopiei leniniste. Reagan a crezut în sinceritatea parţială a lui Gorbaciov, dar nu a nutrit iluzii. Dădea mâna cu secretarul general al PCUS ştiind că acesta era copilul nomenclaturii totalitare. Un copil imprevizibil şi, în cele din urmă, ingrat“.
Gorbaciov şi Reagan (Foto: Profimedia)
Aşadar, deziluzia era doar a sovieticilor, în încrederea lor că economia URSS-ului ar fi putut să reziste. Mai mult, la acest moment, Reagan avea deja în spate zeci de ani de „antrenament“ în lupta împotriva comuniştilor, din perioada sa de actor la Hollywood, atunci când i s-au conturat şi încrederea de nestăvilit în forţele sale şi optimismul de o forţă uluitoare.
Începuturile lui Reagan. 77 de vieţi
Ronald Wilson Reagan s-a născut pe 6 februarie 1911, în Tampico, Illinois, dintr-un tată irlandez alcoolic şi o mamă protestantă americancă. Copilăria lui Reagan a însemnat mutarea dintr-un orăşel în altul, precum Galesburg sau Monmouth, pentru ca în cele din urmă, întreaga familie să se aşeze, în 1920, în Dixon, un oraş cu 10.000 de locuitori. Din punct de vedere psihologic, toate aceste mutări au fost o binecuvântare, şi nu o problemă pentru micul Ronald. Traiul în orăşele în care comunităţile erau extrem de sudate i-a construit temelia încrederii viitorului preşedinte în ţara sa.
„Aproape toată lumea se cunoştea cu toată lumea şi pentru că toată lumea ştia pe toată lumea, le păsa unul de celălalt“, povestea Reagan în memoriile sale, „An American Life“.
Conform biografiei scrise de J. David Woodard, „Dixon a fost un mediu în care a înflorit, cu o personalitate echilibrată“. Deşi, iniţial, era destul de retras în şcoală, schimbarea avea să vină dintr-o joacă. În jurul vârstei de 14 ani, a încercat ochelarii de vedere ai mamei, uitaţi pe bancheta din spate a maşinii. Moment cu adevărat revelator: era miop, aşa că „o întreagă lume i s-a deschis când şi-a pus ochelari şi a putut să joace baseball şi fotbal“.
Sportul care i-a rămas în conştiinţă până în ultimii ani de viaţă a fost, însă, înotul. Cel de-al doilea fiu al familiei Reagan se angaja la 14 ani ca salvamar în Lowell Park, pe lângă râul Rock, un job pe care îl va păstra şi în timpul facultăţii. „Specimenul perfect de atlet, înalt, suplu, musculos, brun, arătos“, aşa şi-l amintea unul dintre cei care l-au cunoscut în această perioadă, după cum citează acelaşi Woodard.
77 de vieţi a salvat Ronald Reagan cât a fost salvamar, iar faptul că mai târziu a ajuns preşedintele consiliului studenţilor l-a făcut şi mai popular. „În liceu am început să-mi pierd vechile sentimente de neîncredere, succesul în competiţiile de fotbal şi înot de la şcoală, faptul că eram singurul tip de pe plajă cu «salvamar» scris pe piept şi că am salvat 77 de oameni, că am fost ales preşedinte în consiliul studenţesc, chiar faptul că acum vedeam au contribuit foarte mult la încrederea în mine.“
De altfel, cele 77 de vieţi au rămas întipărite în memoria preşedintelui american mai mult decât celelalte realizări ale sale. Pe 9 decembrie 1994, după ce contribuise decisiv la sfârşirea Războiului Rece şi la destrămarea URSS-ului, Reagan privea o pictură a râului Rock, spunându-i biografului său: „Aici am fost salvamar timp de şapte veri“. Cu o lună înainte, îşi anunţase poporul că suferea de boala Alzheimer.
Tânărul Reagan, salvamar(Foto: reaganfoundation.org)
„Am salvat 77 de vieţi. Şi, ştii, niciunul dintre cei pe care i-am salvat nu mi-a mulţumit vreodată“, a continuat atunci cel de-al 40-lea preşedinte al Americii, citat de Paul Kengor.
Şapte ani mai târziu, trei doamne care îl cunoscuseră chiar în perioada sa de salvamar confirmau pentru autor importanţa acestor vieţi salvate la personalitatea lui Reagan.
Sportivul ajunge la Hollywood
După ce a absolvit Colegiul Eureka, în 1932, Reagan a devenit rapid un comentator de baseball foarte popular la radio, dar şi cronicar la un ziar local din Des Moines, Iowa. Cinci ani mai târziu, călătorind în California pentru a documenta un subiect sportiv, antrenamentul celor de la Chicago Cubs, Reagan a întâlnit în Los Angeles un vânător de talente care i-a intuit imediat charisma actoricească şi i-a oferit rapid tânărului de 26 de ani un contract de 200 de dolari pe săptămână. Astfel, Reagan îşi lua adio de la sporturi şi se arunca în braţele Hollywoodului.
Între 1937 şi 1964, Reagan a jucat în 53 de filme, lucrând cu nume mari ale industriei, precum Humphrey Bogart, Bette Davis, John Wayne şi Doris Day.
„Contrar imaginii sale moderne ca actor de cinema de categoria B, la un anumit moment, Reagan era în top 5 atracţii de box office din tot Hollywoodul, primind mai multe scrisori de la fani decât orice alt actor de la «Warner Brothers», cu excepţia lui Eroll Flynn. A avut atât de mult succes, încât în octombrie 1944 a ajuns pe coperta revistei «Modern Screen»“, notează Paul Kengor în „The Crusader: Ronald Reagan and the Fall of Communism“.
(Foto dreapta: Alături de Priscilla Lane, în filmul „Million Dollar Baby“, din 1941)
Nu a durat mult până ce a devenit venerat la Hollywood, dar nu pentru rolurile de cinema, ci pentru cel pe care l-a jucat în spatele ecranului, odată cu intrarea în Sindicatul Actorilor (Screen Actors Guild), „o extensie naturală a intereselor sale adânci în politică“, după cum precizează acelaşi Kengor. Între ’46 şi ’47, a început să jongleze între film, activism politic şi muncă de sindicat. Faptul că, la nivelul sindicatului, şi-a dovedit competenţele e uşor de dovedit: Reagan a fost reales în post de şapte ori, prima dată – în martie 1947. Preşedinţia sindicatului actorilor i-a dezvoltat vlăstarii aptitudinilor care se vor manifesta patru decenii mai târziu. „Ştiu că sună puţin prostesc, poate, să legi Hollywoodul, o experienţă acolo, de situaţia din lume şi, totuşi, tacticile păreau să fie cam aceleaşi“, avea să declare peste decenii.
Anticomunist la Hollywood
În vara anului 1945, sindicalistul Reagan se întâlnea pentru prima dată cu Comitetul Artelor, Ştiinţelor şi Profesiilor al Cetăţenilor Independenţi de la Hollywood – Hollywood Independent Citizens Committee of the Arts, Sciences and Professions (HICCASP), organizaţie care mersese atât de mult spre stânga, încât era acuzată de viziuni comuniste. Din acest motiv, James Roosevelt, fiul lui Franklin Delano Roosevelt, liberal precum Reagan, a sugerat ca organizaţia să dea o declaraţie prin care să repudieze comunismul. Acela a fost momentul în care muzicianul Artie Shaw, membru HICCASP, s-a ridicat de pe scaun, oferindu-se să recite din constituţia sovietică despre care credea că este cu mult mai democratică decât cea a Statelor Unite. Shaw a fost rapid secondat de un scriitor care a început să strige că, dacă vreodată va fi război între SUA şi URSS, el ar trece de partea sovieticilor.
Previzibil, Reagan a susţinut propunerea lui Roosevelt, iar insultele au început să curgă: „gunoi capitalist“, „vânător de vrăjitoare“, „inamic al proletariatului“. Următorul an avea să abunde în astfel de întâmplări. Căci comuniştii Hollywoodului voiau să ducă mai departe propaganda Kremlinului.
Un exemplu în acest sens este scenaristul John Howard Lawson, poreclit „Comisarul“, care îşi sfătuita tovarăşii: „Ca scriitor, nu încerca să scrii un întreg film comunist, ci încearcă să prinzi cinci minute de doctrină comunistă, cinci minute în linia partidului în fiecare scenariu pe care îl scrii“.
Lawson avea sfaturi şi pentru actori care aveau datoria să ducă mai departe lupta de clasă prin interpretările lor.
Actorul Ronald Reagan (stânga), jucător de baseball în „Brother Rat“ (1938)
Un alt episod ni-i prezintă pe Reagan şi un alt anticomunist american, William Holden, care au decis să meargă la o adunare ţinută de comuniştii din Hollywood pentru a pune la cale reorganizarea industriei cinematografice. Starul serii trebuia să fie Sterling Hayden, comunist convins, fost soldat din Marină, decorat în cel de-Al Doilea Războoi Mondial. Apariţia celor doi liberali a stârnit uimire şi nemulţumire, dar Reagan a rămas pasiv şi a aşteptat momentul potrivit pentru a lua cuvântul, păstrându-şi cumpătul când a fost întrerupt, huduit şi înjurat.
Aşa a reuşit să se impună viitorul preşedinte american la Hollywood, astfel că până la începutul anilor ’50, „coloana partidului comunist de la Hollywood era, în esenţă, frântă“, după cum puncta scriitrul John Meroney.
De altfel, în aprilie ’51, Hayden declara pentru Comisia Camerei Reprezentanţilor pentru Activităţi Neamericane că adoptarea doctrinei comuniste a fost „cel mai prost şi ignorant lucru pe care l-am făcut“. Hayden a mai povestit atunci cum au încercat comuniştii să organizeze toate sindicatele industriei din film sub unul singur, pe care avea să îl controleze, bineînţeles, partidul. Întrebat de comisie ce anume a împiedicat aceste acţiuni, Hayden a răspuns sigur pe el: „Au dat peste un om cât un batalion numit Ronald Reagan“.
„Americanul de rând nu putea aprinde televizorul în nicio seară fără să-i vadă faţa lui Ronald Reagan“
Tot la începutul anilor ’50, Reagan şi-a dat seama că venise timpul să se orienteze spre un domeniu care să îi permită să comunice cu grupuri mai mari la care nu putea ajunge din interiorul Hollywoodului. A început ceea ce biograful Kengor numeşte „cruciada TV“. Interesele sale politice sporeau, afectându-i însă viaţa personală, mai exact mariajul cu Jane Wyman (foto: dreapta), care începuse în 1940.
„În actele de divorţ, vorbea (n.r. – Jane) despre obsesia lui cu politica drept factorul principal în despărţirea lor. Era un divorţ pe care Reagan nu şi-l dorise şi unul care l-a neliniştit profund“.
Moştenind valorile mamei sale, o soţie dedicată unui alcoolic până la final, Reagan vedea în căsătorie o instituţie care trebuia să dăinuie. Divorţul de Jane a însemnat un mare eşec. Cum răul nu vine niciodată singur, şi în plan profesional au început să apară dificultăţile: activitatea în sindicat se apropia de final, iar rolurile nu mai veneau ca înainte. Era cea mai dificilă perioadă a lui Reagan.
În 1952, însă, lucrurile au luat o turnură cu totul diferită când s-a căsătorit cu Nancy Davis, femeia care avea să îl sprijine în totalitate, inclusiv în privinţa viitoarelor ambiţii politice. „Ronnie e eroul meu. Viaţa mea a început când m-am căsătorit“, astfel vorbea despre el cea de-a doua sa soţie.
Campanie de imagine în anii ’60
La scurt timp, televiziunea CBS l-a angajat ca gazdă pentru show-ul „G.E. Theatre“ (G.E. este prescurtarea de la numele companiei General Electric), dându-i şansa unei expuneri nesperate şi transformându-l astfel într-una dintre cele mai recunoscute figuri ale Americii, căci până la jumătatea anilor ’50, două treimi din americani aveau cel puţin un televizor în casă. „Americanul de rând nu putea aprinde televizorul în nicio seară fără să-i vadă faţa lui Ronald Reagan.“
Anii ’60 l-au prins pe actor călătorind prin ţară ca purtător de cuvânt al companiei General Electric. Era parte din fişa postului său ca gazdă a show-ului CBS. Discursurile sale pline de anecdote despre Hollywood virau adesea înspre chestiuni ideologice. Reagan era determinat: voia să îi facă pe americani să vadă pericolul pe care îl reprezentau comuniştii, faptul că ţara nu putea să se complacă în „faptul că nimeni nu murea în acest război“.
Două decenii mai târziu, când avea să candideze la prezidenţiale, mulţi l-au luat în râs pentru cariera sa de actor, însă chiar actoria i-a furnizat experienţa de care avea nevoie pentru a face faţă cu brio unei cariere politice.
Actor pe marile ecrane, în spatele lor, Reagan „regiza“ filmul relaţiilor cu comuniştii
„Nimeni nu a avut mai multă încredere în Ronald Reagan decât Ronald Reagan“
Se poate spune că Reagan şi-a pavat cariera politică cu discursuri bine construite. Totul a început cu unul din 1964, ţinut pentru candidatul republican la prezidenţialele de atunci Barry Goldwater. Astfel a ajuns să capteze atenţia la nivel naţional, un capital de imagine pe care trebuia să îl folosească. Dornic de înfrângerea sovieticilor şi de încheierea Războiului Rece, Reagan avea nevoie de experienţă în politica de acasă înainte de a se gândi să candideze pentru funcţia de preşedinte.
Postul de guvernator al Californiei a părut cea mai raţională variantă, aşa că Reagan a intrat în cursă, încercând din răsputeri să se concentreze în campanie pe problemele acestui stat. Un optimist incurabil, Reagan a reuşit: a fost ales guvernator în noiembrie 1966. „Nimeni nu a avut mai multă încredere în Ronald Reagan decât Ronald Reagan“, scria un jurnalist de la un ziar local, care avea să ajungă ulterior secretarul de presă al acestuia.
Reagan către Gorbaciov: „Suntem înarmaţi pentru că ne îndoim unul de celălalt“
După ce a devenit cel de-al 40-lea preşedinte al Statelor Unite ale Americii, Reagan a ţinut cu dinţii de vechea sa retorică. Şi-a dat seama că nu era necesar să renunţe la ea, ci doar să o tempereze. Avea nevoie de un context în care să readucă în atenţia oamenilor problemele care îl măcinau. Aşa s-a ajuns la dezbaterea dintre el şi Robert F. Kennedy pe problema războiului din Vietnam, din mai 1967, urmărită de 15 milioane de americani. Atunci, poporul şi-a dat seama cât de bine pregătit era Reagan, care deja vorbea despre necesitatea dărâmării zidului Berlinului. Cu 20 de ani înainte de a-i cere acest lucru lui Gorbaciov. „Când am semnat Tratatul Consular cu Uniunea Sovietică, cred că erau lucruri pe care le puteam cere în schimb: cred că ar fi admirabil dacă Zidul Berlinului, care a fost construit în contravenţie directă faţă de tratat, ar dispărea.“
În ’68, la Miami, aducea din nou în discuţie acest subiect, punctând că „dacă Rusia are nevoie de grâul nostru pentru a satisface foamea poporului ei, ar fi bine să-i spunem că ar putea fi livrat mai uşor dacă nu ar fi niciun zid al Berlinului între noi“. În noiembrie 1978, Reagan ajungea să vadă zidul cu ochii săi, spunându-le celor care l-au însoţit: „trebuie să găsim o modalitate să dărâmăm zidul ăsta“.
Mai mulţi ani înainte de a deveni preşedinte, Reagan a studiat ideologia comunistă şi pe sovietici. Casper Weiberger, care i-a fost alături încă din 1967, povestea că, pe măsură ce se adâncea în studiile sale şi vedea mai multe, insista că totalitarismul bolşevic era un regim care trebuia să dispară. Iar seriozitatea cu care aborda problema Războiului Rece s-a văzut şi în oamenii pe care i-a grupat în jurul său, lucru scos în evidenţă şi de politologul Vladimir Tismăneanu.
„Ronald Reagan l-a avut drept consilier pe probleme sovietice – director în National Security Council al biroului care se ocupa de aceste teme – pe istoricul Richard Pipes, profesor la Harvard, autorul unor lucrări clasice despre bolşevism şi cultură politică rusă. În anii ’70, Pipes a scris în lunarul «Commentary» articole lucide despre pericolul militarismului sovietic. Tot în «Commentary», profesoara de la Universitatea Georgetown Jeane Kirkpatrick a publicat articolul «Dictatorship and Double Standards», în care distingea între regimurile autoritare, capabile de autoreformare, şi cele totalitare, unde reformele politice conduc inevitabil la prăbuşirea ideocraţiilor poliţieneşti. De la începutul primului său mandat, Ronald Reagan a denunţat abuzurile sovietice, samavolniciile comise de acel regim pe care el l-a numit «imperiul Răului» – «the Evil Empire». A citit articolul amintit mai sus, a invitat-o pe Jeane Kirkpatrick la reşedinţa sa din California, după alegeri, şi a numit-o reprezentanta SUA la ONU cu rang de membru al guvernului american“.
Preşedinte, din a doua încercare
Reagan îşi dorea să candideze la cursa prezidenţială din 1976, însă la convenţia republicanilor, a pierdut nominalizarea în faţa lui Gerald R. Ford, cu doar 117 voturi. Iar Ford avea să piardă marea cursă în favoarea democratului Jimmy Carter. Michael Reagan, fiul viitorului preşedinte, povestea pentru biograful Paul Kengor că în acea seară şi-a întrebat tatăl dacă e dezamăgit. Singura dezamăgire era că îşi pierduse şansa de a privi în sfârşit un lider sovietic în ochi ca să îi spună „niet!“.
Actorul anticomunist de la Hollywood avea să revină în cursa prezidenţială, la alegerile din 1980, când a avut parte de susţinerea republicanilor. Era o perioadă sumbră pentru America: căzuse Saigonul, iar în dreptul şomajului şi inflaţiei erau acum două cifre. Pe plan extern, Armata Roşie realizase prima intervenţie militară directă în exteriorul Pactului de la Varşovia de la Primul Război Mondial, intrase în Afganistan. Deşi Carter scăzuse dramatic în sondaje, ajungând să se bucure de o încredere de doar 20%, Reagan avea nevoie de un plan bun de campanie. Ştia că problema principală acum era lipsa încrederii poporului american în el însuşi. (Foto dreapta: Getty Images)
Aşa s-a ajuns la celebrul slogan, preluat ulterior şi de mai blondul preşedinte american Donald Trump, „Let’s make America great again!“ („Să facem America mare din nou!“).
Totul cu ajutorul lui Dumnezeu, adăuga candidatul. La nivel simbolic, şi-a bazat campania pe ideea de „reîntoarcere“ la anii ’50 care, deşi nu au constituit neapărat o perioadă fastă, au rămas în mentalul colectiv mai ales datorită culturii pop, drept ani luminoşi, departe de ceea ce aduseseră anii ’70 şi de ceea ce prefigurau anii ’80.
Între timp, Kremlinul realiza că acest candidat avea convingeri de nezdruncinat. Paul Kengor citează rapoarte ale KGB-ului în care se vorbeşte despre el ca fiind diferit de „anticomunişti mai «practici», ca Nixon“, despre cum „Reagan nu reacţionează la sugestiile noastre“ şi despre cum „nu vom schimba comportamentul lui Reagan“. Kremlinul nu se îngrijora în van.
Pe 20 ianuarie 1981, Reagan ajungea la Casa Albă.
Reagan, preşedintele Ronald Reagan, alături de cea de-a doua soţie, Nancy (Foto: Profimedia)
Cursa înarmărilor „încetineşte“
Încă de la preluarea primului mandat, în 1981, Reagan şi-a dorit să îşi întâlnească omologul rus faţă în faţă, însă, din pricina declinului care începuse la vârful URSS-ului, a fost nevoit să aştepte patru ani. La scurt timp după ce se încercase asasinarea sa, în martie ’81, i-a răspuns lui Leonid Brejnev la o scrisoare pe care acesta i-o trimisese la începutul lunii martie.
„Vă mulţumesc pentru scrisoarea dumneavoastră din 6 martie... ridică multe probleme complexe care, evident, nu pot fi abordate într-un schimb de corespondenţă decât în termeni generali. Vă rog să fiţi sigur că ţara noastră e interesată în mod vital de rezolvarea paşnică a tensiunilor internaţionale. Această administraţie este pregătită să rezolve dezacordurile prin negocieri. Suntem, de asemenea, pregătiţi să observăm cu scrupulozitate angajamentele noastre internaţionale“, şi-a început Reagan scrisoarea către Brejnev. În noiembrie 1982, însă, sovieticul şi-a dat ultima suflare, iar succesorii săi, Iuri Andropov şi Constantin Cernenko, s-au stins şi ei la scurt timp după preluarea conducerii.
Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov au reuşit să ducă discuţia mai departe (Foto: EPA/EFE)
La summitul de la Geneva, din 1985, însă, a fost o înţelegere „la prima vedere“. Reagan avea în faţă un sovietic proaspăt ales în funcţia de Secretar General, care venea cu o perspectivă nouă în privinţa felului de a face politică, atât pe plan intern, cât şi extern, iar Gorbaciov a întâlnit un preşedinte american binevoitor care îşi dorea să pună capăt cursei înarmărilor.
La finalul summitului, cei doi au stabilit încă două întâlniri, la Washington, iar apoi la Moscova. Între timp, însă, şi-au continuat discuţiile mai departe, prin corespondenţă. Gorbaciov i-a propus lui Reagan reducerea treptată a armelor nucleare, în trei stadii, până în anul 2000, iar, la rândul său, Reagan i-a scris în legătură cu reducerea masivă a rachetelor ofensive, precum şi a armelor nucleare cu rază intermediară.
„Nu ne îndoim unul de celălalt pentru că suntem înarmaţi, suntem înarmaţi pentru că ne îndoim unul de celălalt“, i-a spus atunci Reagan lui Gorbaciov, o replică ce avea să rămână în istorie, pentru că preşedintele american credea cu tărie că, odată eliminată neîncrederea între state, armele ar fi putut fi înlăturate, pentru a lăsa loc doar negocierilor.
Întâlnirea de la Reykjavík şi „războiul stelelor“
Spre deosebire de predecesorii săi, Gorbaciov a stabilit o comunicare la un nivel mult mai personal cu Reagan. Descriind comunicarea dintre ei ca una „în spiritul candorii“, liderul sovietic a considerat că este necesară o altă întâlnire înainte de cele de la Washington şi Moscova. Astfel, pe 15 septembrie 1986, la Casa Albă sosea o scrisoare în care Gorbaciov îşi asigura omologul de bunăvoinţa URSS-ului.
„De la întâlnirea de la Geneva, Uniunea Sovietică s-a dedicat asigurării că atmosfera este favorabilă şi că negocierile fac posibile pregătiri practice pentru noua noastră întâlnire... Sunt convins că vom putea fi capabili să găsim soluţii şi sunt pregătit să discut cu dumneavoastră într-un mod substanţial toate abordările posibile (n.r. – la problemele expuse) şi să identificăm paşii care ar face posibil ca vizita mea la Washington să fie foarte productivă, foarte fructuoasă. Este exact ceea ce aşteaptă întreaga lume de la o a doua întâlnire între liderii Uniunii Sovietice şi Statele Unite“.
Aşa că, la nici un an distanţă, cei doi lideri s-au reîntâlnit, la Reykjavik, moment care fusese gândit mai degrabă ca o întâlnire confidenţială – la iniţiativa lui Gorbaciov care, în aceeaşi scrisoare din septembrie 1986, scria: „...în viitorul apropiat, lăsând deoparte toate celelalte probleme, să avem o întâlnire rapidă unu la unu, să spunem în Islanda sau în Londra, poate să fie şi doar de o zi, pentru a ne angaja într-o discuţie sinceră şi strict confidenţială (posibil doar în prezenţa miniştrilor de Externe)“.
Episodul de la Reykjavik ar fi putut deveni momentul în care s-ar fi pus crucea regimului sovietic – unele voci consideră că, într-un fel, a şi fost – însă cei doi lideri nu s-au putut pune de acord în privinţa unui aspect. La negocierile de pe 11 şi 12 octombrie 1986, aproape că a fost semnat un acord pentru eliminarea rachetelor cu rază medie de acţiune din Europa.
Problema? Gorbaciov insista ca Reagan să renunţe la planul pentru sistemul antirachetă. Iniţiativa Strategică de Apărare (Strategic Defense Initiative – SDI), denumită şi Războiul Stelelor, după celebra franciză cinematografică a regizorului George Lucas, era un program anunţat de Reagan încă din 1983, una dintre priorităţile sale, prin care îşi ferea ţara de un posibil atac nuclear din partea URSS.
(Foto: Profimedia)
Pe de altă parte, însă, Reagan nu putea risca siguranţa Americii, propunându-i lui Gorbaciov ca cele două ţări să împartă tehnologia. Pentru liderul sovietic nu există însă altă soluţie, astfel că summitul de la Reykjavik se încheie. La fel şi relaţia candidă dintre cei doi, pentru un timp. După destrămarea URSS-ului şi încheierea Războiului Rece, atât oficiali americani, cât şi sovietici, au fost de acord că SDI a reprezentat unul dintre cei mai importanţi factori care au contribuit la destrămarea uniunii. Alexander Bessmertnykh, ministrul pentru Afaceri Externe al guvernului Gorbaciov, declara că programele iniţiate de Reagan, aşa cum a fost SDI-ul, au grăbit prăbuşirea regimului sovietic, după cum confirma şi un înalt oficial sovietic, Vladimir Lukhim, citat de Kengor: „e clar că SDI ne-a accelerat catastrofa cu cel puţin cinci ani“.
Un optimist înnăscut, preşedintele Reagan ştia că nu acela era sfârşitul discuţiilor dintre el şi Gorbaciov, pe care îl considera „un altfel de lider“, lucru pe care l-a declarat în repetate rânduri. Tocmai de aceea şi-a pus echipa să menţină dialogul dintre cele două ţări pentru a putea duce negocierile mai departe.
„Domnule Gorbaciov, dărâmă acest zid!“
În 1987, la nouă ani distanţă de la prima sa vizită, acum în calitate de preşedinte al SUA, Reagan se întorcea la zidul Berlinului. Aici, ţinea unul dintre cele mai importante şi memorabile discursuri ale sale, cerându-i lui Gorbaciov căderea la propriu a Cortinei de Fier.
„Secretar General Gorbaciov, dacă vrei pace, dacă vrei prosperitate pentru Uniunea Sovietică şi Europa de Est, dacă vrei liberalizare: vino aici, la această poartă! Domnule Gorbaciov, deschide această poartă! Domnule Gorbaciov, dărâmă acest zid!“
Cât de important a fost acest discurs care a rămas în istorie? Cât de tare a răsunat el în minţile celor adunaţi? „În cartea sa despre finalul Războiului Rece, istoricul britanic Robert Servie accentuează importanţa acestor semnale extrem de clare. Mulţi din anturajul imediat al preşedintelui american, inclusiv soţia sa, aveau rezerve în raport cu un discurs pe care propaganda sovietică îl putea răstălmăci drept belicos. Dar Reagan avea un formidabil instinct politic, a simţit că întregul Bloc Sovietic intrase în agonia terminală, a rostit apăsat ceea ce trebuia spus. Disidenţii din Est au salutat acel discurs. Peste doar doi ani, Vaclav Havel devenea preşedintele Cehoslovaciei“, explică politologul Vladimir Tismăneanu.
Ce credea „unchiul Reagan“ despre Ceauşescu
„Cu fiecare summit, Reagan a văzut panica din ochii lui Gorbaciov şi i-a plăcut ce a văzut. De fiecare dată, Gorbaciov i-a cerut lui Reagan să renunţe la SDI“, notează Paul Kengor.
În iunie 1988 era programat summitul de la Moscova, când Reagan avea să ceară din nou dărâmarea zidului Berlinului, cu dată programată. Însă înainte de summit, Gorbaciov a trebuit să facă un anunţ dramatic: forţele sovietice începeau retragerea imediată din Afganistan. Când cei doi lideri s-au întâlnit la Moscova, Gorbaciov s-a plâns că rebelii trăgeau asupra trupelor în retragere. Mesajul a ajuns la liderul islamiştilor din Afganistan care ar fi răspuns: „au omorât milioane dintre noi. Noi le-am omorât 20.000. E important să plece cu sunetul gloanţelor în urechi“.
Până în august, în Afganistan nu mai era picior de sovietic. Retragerea URSS-ului însemna că începuseră să bată clopotele pentru regimul de la Kremlin. Într-o astfel de atmosferă s-au înţâlnit, în acel an, Reagan şi Gorbaciov pe 29 mai, la Moscova, când în unele dintre statele subjugate zvâcneau primele mişcări de libertate. În Polonia, vizita Papei din 1979, dusese la organizarea cetăţenilor, după cum explica Lech Walesa, liderul mişcării Solidaritatea. Acesta spunea că, dacă înainte de acest an, nu găsea zece oameni care să se revolte împotriva regimului, după ’80, a găsit zece milioane.
Pe 7 iunie 1982, preşedintele Reagan se întâlnise cu Papa Ioan Paul al II-lea pentru a discuta despre cum ar putea fi distrus „Imperiul Răului“. Trecuse aproximativ un an de când amândoi scăpaseră cu bine unor tentative de asasinare. Reagan considera că Polonia era o piesă împortantă în căderea regimului sovietic, prima piesă dintr-un lung şir de domino, vorbind, în septembrie ’88, despre legătura pe care poporul american o simţea faţă de polonezi. Paul Kengor punctează că în majoritatea biografiilor lui Reagan, Poloniei i se dă prea rar importanţă, iar numele lui Lech Walesa poate nici nu e menţionat, însă „Reagan a ştiut valoarea Poloniei“, discutând cu anumiţi oficiali o posibilă intervenţie militară în 1981, dacă sovieticii ar fi invadat-o.
Papa Ioan Paul al-II-lea şi Ronald Reagan, aliaţi în războiul împotriva „Imperiului răului“ (Foto: Getty Images)
„A susţinut masiv mişcarea sindicală şi politică Solidaritatea din Polonia, a impus sancţiuni drastice după proclamarea Legii Marţiale în acea ţară în decembrie 1981. Ambasadele americane în statele Blocului Sovietic sprijineau deschis lupta pentru drepturile omului. La fel în Chile, mă grăbesc să adaug. Uităm adeseori că regimul Pinochet a capotat în acelaşi an miraculos 1989. Ambasador la Santiago era Harry G. Barnes, cel care fusese amabasador la Bucureşti când România a fost vizitată, în august 1969, de către preşedintele Nixon. Am avut bucuria să-l cunosc bine şi am vorbit adeseori cu el despre ceea ce-aş numi calea spre 1989. Să mai adaug despre Reagan că a fost unul dintre părinţii unei instituţii extrem de importante în lupta globală pentru libertate, National Endowment for Democracy“, a mai punctat profesorul Vladimir Tismăneanu.
În memoriile sale, preşedintele însuşi nota că „evenimentele din Polonia erau emoţionante... prima spărtură în digul totalitar al comunismului“. Polonezii au simţit sprijinul extern al preşedintelui american, adaugă Kengor, unii poreclindu-l „unchiul Reagan“. Cuvintele sale au ajuns în majoritatea ţărilor, chiar dacă în unele s-au auzit mai puţin, figura sa devenind un simbol pentru democraţie şi libertate. O dovadă poate fi chiar faptul că există statui cu Reagan în Polonia, în Ungaria, chiar şi în România, unde, spune Tismăneanu, administraţia Reagan nu i-a dat şansă de izbândă lui Ceauşescu. „Merită recitită cartea scrisă de fostul director în MAE Mircea Răceanu – condamnat la moarte sub Ceauşescu – şi ambasadorul american la Bucureşti în acei ani de criză incurabilă, Roger Kirk. Intitulată «Diplomacy of the Absurd», cartea surprinde conflicitul dintre viziunea lui Ronald Reagan despre inseparabilitatea politicii externe de aceea a drepturilor omului, pe de o parte, şi tentativele lui Ceauşescu de a-şi continua tacticile manipulative. Administraţia Reagan nu a avut niciun fel de iluzii privind regimul megaloman-profitocratic de la Bucureşti. Cum, o ştim din memoriile fostului său consilier pentru chestiuni internaţionale, Anatoli Cerniaiev, nici Gorbaciov nu dădea doi bani pe gesturile histrionice ale celui pe care, în conversaţii private, îl numea «Adolf al nostru»...“
(Foto dreapta sus: alături de Nancy, cea de-a doua soţie şi cei doi copii din această căsătorie, Ronal Junior şi Patti)
Când Ronald Reagan şi-a dat ultima suflare, pe 5 iunie 2004, la vârsta de 93 de ani, oamenii şi-au amintit mai ales de marea sa victorie din Războiul Rece. Gorbaciov i-a trimis rapid o scrisoare soţiei acestuia, Nancy, în care îi spunea că soţul ei şi-a câştigat un loc în istorie şi în inimile oamenilor. În general, secretarul general al URSS l-a considerat purtătorul unei viziuni aparte. „Cel de-al 40-lea preşedinte al SUA va rămâne în istorie pentru intuiţia sa neobişnuită“.