O seară magică, cu Daniel Barenboim

Muzicianul pe care Wilhelm Furtwängler îl caracteriza ca fiind un „adevărat fenomen“, Daniel Barenboim, dirijează Capela de Stat din Berlin, în deschiderea Festivalului „George Enescu“. Citiţi un interviu cu Daniel Barenboim pe blogul Sandei Vişan de pe adevarul.ro.

   Articol realizat de Daniela Caraman Fotea

George Enescu. Rapsodia a II-a în Re major, op. 11 nr. 2.

Alături de prima rapsodie, dar aflată în evident contrast expresiv, s-a bucurat de o popularitate pe care însuşi compozitorul a considerat-o exagerată. Numea rapsodiile: „păcate ale tinereţilor“!. Mai puţin extrovertită, mai contemplativă, cea de a doua aduce farmecul evocărilor pastorale. 

Este o esenţă de poem simfonic, sprijinit pe elemente dintr-o baladă de Flechtenmacher (autorul vodevilurilor lui Matei Millo şi Alecsandri), pe Sârba lui Pompieru, Ciobănaş la oi m-aş duce şi Ţânţăraş cu cizma largă... Geniul enescian a pus valoare, unicitate în partitura cu parfum atât de apropiat sufletului românesc, fără a-i servi însă drept etichetă. Audiţia este plăcută pentru un public pornit în explorarea ofertei unui festival românesc.

Citiţi un interviu cu Daniel Barenboim pe blogul Sandei Vişan.

POETICA LUI BEETHOVEN

Ludwig van Beethoven. Concertul nr. 4 în Sol major pentru pian şi orchestră, op. 58 este conceput în perioada 1802-1803, după încheierea oratoriului „Iisus pe muntele măslinilor“, cu perspectiva scrierii celei de a treia simfonii şi prezentat în primă audiţie la Viena, în 1808, împreună cu Simfoniile a V-a şi a VI-a. 

Partitura tipărită purta dedicaţia către Arhiducele Austriei, pe atunci în vârstă de 19 ani, elev al lui Beethoven. Concertul a rămas un model pentru maniera romantică, datorită alăturării de lirism şi sobrietate a expresiei, dar şi pentru o libertate puţin obişnuită în epocă, acordată instrumentului solist eliberat de constrângeri formale. 

Enescu numea rapsodiile „păcate ale tinereţilor“

Prima parte păstrează forma de sonată, dar tema iniţială are un caracter interiorizat – contrar practicilor vremii. Repetarea câte unei note – si, la etc. – sugerează formula din cea de a cincea simfonie. Amplificat de aparatul orchestral, discursul nu părăseşte ambianţa lirică la apariţia 

celei de a doua teme în ritm punctat. Pianul îşi păstrează însă pe tot parcursul întâietatea în tratarea temelor, antrenând întregul efectiv instrumental. Se simte de pe acum intenţia compozitorului de a crea o lucrare asemeni unui amplu poem pentru pian şi orchestră.

Daniel Barenboim

DIRIJOR

Pianist şi dirijor israelian, Daniel Barenboim s-a născut la Buenos Aires în anul 1942. „Tânărul“ de numai 11 ani, pe care Wilhelm Furtwängler îl caracteriza ca fiind un „adevărat fenomen“, avea să devină unul dintre cei mai cunoscuţi muzicieni ai planetei. Din 1967, apare la pupitrul celor mai mari orchestre simfonice din Europa şi SUA. Dirijează prima operă la 31 de ani, iar în 1981 debutează la Festivalul de la Bayreuth, conducând reprezentaţiile principalelor opere wagneriene. Drept argument al cooperării paşnice între popoare, înfiinţează în 1999 Orchestra West-Eastern Divan, care aduce laolaltă tineri muzicieni din Israel şi din ţările arabe.

Duminică,
1 septembrie

19.30

Mari orchestre ale lumii

Staatskapelle Berlin

Sala Mare a Palatului

Dirijor: Daniel Barenboim 

Solist: Radu Lupu – pian

Program:

George Enescu – Rapsodia a II-a în Re major,
op. 11 nr. 2

Ludwig van Beethoven – Concertul nr. 4 în Sol major pentru pian şi orchestră, op. 58

Edward Elgar – Simfonia a II-a în Mi bemol Major, op. 63

Partea a doua nu abandonează ideea naraţiunii poetice. Ritmica aproape brutală a orchestrei este contracarată de cantilena pianului, tandră, tristă; se înfruntă aici personaje cu caractere diferite, specifice dezvoltărilor beethoveniene, cum remarca Vincent d’Indy. Partida pianului, iniţial foarte poetică, se animă treptat până la cadenţa solistică – pe care unii interpreţi o înlocuiesc cu propriile variante, nu totdeauna inspirate.

Finalul abordat aproape fără tranziţie este strălucitor. Ritmul uşor sincopat pe triolete al coardelor îşi găseşte susţinere în evoluţia pianistică. După „lupta“ între contraste, echilibrul este redobândit. Mişcarea, în formă de rondo, se pliază manierei conceptuale a precedentelor concerte, spiritului tradiţional al acestora, păstrând însă alternanţa expresivă de blândeţe şi violenţă specific 

beethoveniană. O cadenţă solistică precede coda consolidând factura concertantă a lucrării.

ELGAR ŞI DUHUL ÎNCÂNTĂRII 

Edward Elgar. Simfonia a II-a în Mi bemol major, op. 63. Începută în 1909, abandonată şi reluată după un an, 

simfonia a cunoscut prima audiţie publică în 1911, la Londra. Succesul avea să vină doar în 1920... Iniţial, compozitorul a dorit să o dedice regelui Eduard al VII-lea, decedat însă mai înainte de finisarea opus-ului. Sentimentul sublimat a fost încredinţat unui motto preluat dintr-un vers al lui Shelley: Rar, foarte rar, mai vii, tu, Duh al încântării...

Partea I debutează tumultuos în forţă cu un grup tematic plin de elan format din patru elemente; al doilea grupaj tematic aduce contrastant o atmosferă calmă, graţioasă. Dezvoltarea se derulează, de asemenea, în tonalităţi surdinate şi de abia repriza regăseşte tonusul eroic. 

Partea a II-a, cu accente elegiace, sumbre poate fi legată de momentul morţii regelui englez. 

Partea a III-a ţine locul unui scherzo cu tentă macabră. Tema principală alternează – după principiul rondo-ului – cu o serie de episoade din ce în ce mai ameninţătoare.

Finalul, grandios, revine la tonalitatea iniţială (Mi bemol major); dezvoltarea, în stil fugat, utilizează diverse teme ale mişcării. Reluarea ritmului temei principale conduce la o culminaţie. Lucrarea se încheie însă într-o atmosferă transparentă şi senină – cea a versului citat din Shelley.