Cinci metode prin care firmele multinaţionale storc bani din România

Proprietarii din străinătate îşi obligă filialele din România să le plătească diverse servicii şi să le cumpere produse specifice la preţuri mult mai mari decât cele practicate pe piaţa locală.

Pe lângă profiturile pe care firmele străine le obţin cu ajutorul filialelor din România, multinaţionalele scot bani de la aceste subsidiare şi prin alte metode, practicând preţuri de transfer care de cele mai multe ori sunt extrem de mari. Nu întâmplător, Fiscul are cel mai mult de furcă din cauza acestor preţuri, atunci când controlează activitatea multinaţionalelor.

„Adevărul“ vă propune, în continuare, devoalarea câtorva dintre metodele cele mai intens folosite de către firmele străine pentru a-şi stoarce practic de bani filialele locale din România.

1. Redevenţa pentru brand. Companiile care se bucură de o anumită notorietate pe plan internaţional se consideră îndreptăţite să perceapă o taxă anuală filialelor locale (din România şi nu numai).
Este ca un fel de plată în semn de mulţumire a „fiicei“ din România pentru onoarea de a face parte din familia respectivului brand.
Şi, pentru că astfel de „mulţumiri“ nu pot fi măsurate după vreun standard, suma percepută ca redevenţă pentru brand poate fi oricât de mare.

2. Decontul consultanţei de management. „Fiica“ din România mai are încă multe motive să mulţumească „mamei“ din străinătate, în formă bănească. De exemplu pentru faptul că îi asigură o gestionare optimă a resurselor.
Consultanţa de management este în general scumpă, dar de cele mai multe ori „mamele“ percep preţuri mult mai mari decât pe piaţa de profil pentru acest serviciu, iar „fiicele“ nu au ce face, trebuie să plătească.

3. Redevenţa pentru know-how. Transferul de tehnologie, de proceduri, de regulamente interne şi de alte valori specifice procesului de producţie este un alt motiv pentru care filialele locale plătesc redevenţe proprietarilor străini. Iar aceste „învăţături“ nu costă deloc puţin.

4. Achiziţiile preferenţiale. Aproape tot ce-i este necesar „fiicei“ pentru a funcţiona în România, de la materii prime şi materiale până – în unele cazuri – la rechizite şi consumabile trebuie cumpărat numai de la „mamă“. Desigur, la preţuri mult mai mari decât pe piaţa liberă.

5. Împrumut în locul participaţiei la capital. Nu întotdeauna investiţia străină înseamnă aport la capitalul de pornire a filialei locale. Dimpotrivă, în foarte multe cazuri, banii respectivi sunt de fapt un împrumut purtător de dobândă.
O astfel de practică are numai avantaje pentru investitorul străin (de exemplu, el percepe dobândă periodică, neparticipând la eventualele pierderi), în timp ce pentru filiala locală nu există niciun avantaj în afara finanţării iniţiale.

Acestea ar fi doar câteva dintre metodele prin care „fiicele“ sunt stoarse de bani. Pentru implementarea unor bune practici în gestionarea preţurilor de transfer, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică a invocat adesea principiul „lungimii braţului“, prin care preţurile interne ar trebui să fie echivalente cu cele plătite dacă achiziţiile respective ar fi făcute de pe piaţa liberă.
România se află, însă, într-o fază incipientă în aplicarea acestui principiu.

Dimpotrivă, specialiştii care au analizat acest fenomen spun că în România, în multe cazuri, filialele locale sunt obligate la asemenea plăţi „până aproape de limita profitabilităţii“, Fiscul catalogând astfel de practici ca fiind încercare de sustragere de la plata impozitelor.