VIDEO Prim-miniştrii României în Al Doilea Război Mondial

Poate nu aţi observat. În acest an onorarea zilei de 9 mai 1877 - când Adunarea Deputaţilor a proclamat Independenţa României şi Mihail Kogălniceanu a rostit o alocuţiune emblematică - nu a mai fost pomenită în discursul la nivel înalt. Să fim azi mai puţin independenţi? Şi aniversarea Zilei Victoriei în ultima conflagraţie mondială a fost mai degrabă marcată exemplar, peste Ocean, de Donald Trump şi nefiresc expediată în Europa.

CONSTRÂNŞI DE RESTRICŢIILE GENERATE DE PANDEMIE unii conducători de naţiuni au ţinut să marcheze distinct Ziua Victoriei. Astfel, conform agenţiei de presă China Xinhua News:” China este pregătită să conlucreze cu Rusia, pentru a proteja ferm fructele victoriei celui de-Al Doilea Război Mondial, precum şi pentru echitate şi justiţie, a declarat preşedintele chinez Xi Jinping, când a discutat cu omologul său rus, Vladimir Putin, la telefon, la aniversarea a 75 de ani de la încheierea războiului.” Cu alte cuvinte, Xi Jinping a trecut sub tăcere faptul că Stalin nu a ajutat iniţial pe Mao Zedong, ci pe tabăra opusă lui, după cum preşedintele de la Beijing, precum şi cel de la Moscova initial încântaţi de gestul lor simbolic, au fost surclasaţi de temeritatea civică a preşedintelui Donald Trump, care, împreună cu soţia, au poposit la monumentul unde erau aşteptaţi de veterani de război, cu vârste aflate la puţini ani distanţă de aniversarea unui secol de viaţă. 

Tot la o convorbire telefonică s-a rezumat gestul imagologic, al cancelarului german Angela Merkel, care, conform comunicatului de presă, a onorat, împreună cu Alexander Boris de Pfeffel Johnson, premierul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, “strânsa prietenie dintre Germania şi Marea Britanie, care a rezultat din eforturile comune de reconciliere.” În limbaj diplomatic nici nu se putea ceva mai echilibrat, dar în viaţa reală să nu uităm că britanicii au votat masiv pentru părăsirea Uniunii Europene şi pentru că aroganţa Berlinului generase partitura după care şi azi se cântă la sediul UE, din Bruxelles. 

La Bucureşti s-a optat pentru un mesaj public, la nivel înalt, dedicat Zilei Europe, context în care se evocă, en passant şi Al Doilea Război Mondial. Anterior, premierul de la Budapesta îl imita pe Charlie Chaplin, care, într-un film alb-negru, de epocă, juca - în rolul lui Hitler - fotbal cu un gonflabil glob planetar. Acum, tot cu globul planetar, utilizabil cu scop didactic, şeful executivului maghiar arăta admiratorilor săi şi naivilor în stare să îi urmărească iraţionalităţile, frontiera imperială a Ungariei la care visează. 

O Ungarie care se răsteşte când vrea la România, dar nu îndrăzneşte acelaşi lucru cu Slovacia, care are o armă naturală ce ar putea genera un val de apă până la Budapesta. Şi nu îndrăzneşte acelaşi lucru cu Serbia, cea care nu uită şi nu iartă faptul că dezmembrarea Iugoslaviei a început cu camioanele cu arme venite din Ungaria. De altfel, armata sârbă, de circa două ori mai mare decât cea maghiară, ipotetic, într-un scenariu nedorit de nimeni, dar aplicabil, la nevoie, după o singură zi de luptă ar putea securiza Budapesta. 

La est de Prut, deşi acesta a fost trecut de un convoi masiv de ajutoare româneşti pentru entitatea postdecembristă de pe teritoriul istoric al României de est, deşi chiar şi prezidentul de la Chişinău a mulţumit pentru ajutorul venit de la Bucureşti, relaţia bilaterală dintre România şi noul RDG / Republica Moldova este una rece. Dovadă că, printre altele, ministrul Apărării de la Chişinău nu l-a întâmpinat la aeroport pe omologul de la Bucureşti pentru că, presupun eu, nu a fost disponibil un translator, care să asigure traducerea limbii moldoveneşti în limba lui Mihai Eminescu... 

Nu este nicio problemă faptul că guvernanţii de la Chişinău pupă mai nou papucii oficialilor maghiari, veniţi anterior cu ajutoare medicale necomparabile cantitativ cu cele româneşti, în lupta pentru combaterea coronavirusului, dar ipotetic vor avea o problemă când la Bucureşti, generaţia următoare, într-o plauzibilă şi nedorită viitoare situaţie de criză, Republica Moldova şi guvernanţii ei vor fi identificaţi ca promotori constanţi ai ostilităţii politice faţă de România, dar aliaţi vizibili ai Rusiei, în contextul în care Moscova a declarat NATO, in integrum, inamicul federaţiei estice. Nu cunosc cum se spune pe moldoveneşte la bună vedere, că revederea o să o facă tinerii români, în alt mod, probabil mult mai pragmatic. 

Pentru că nu putem uita învăţămintele istoriei - după cum bate vântul pandemiei geopolitice prin Europa - am invitat la un schimb avizat de păreri, pe patru istorici legitimaţi de cercetările, articolele, cărţile şi experienţele lor profesionale, parte din enunţurile lor fiind inserate mai jos. 

MAREŞALUL ION ANTONESCU 

Conducător al României

6.09.1940 - 23.08.1944 

Dr. CONSTANTIN HLIHOR:

ISTORIA NU SE FACE CU MONUMENTE, NICI CU STATUI PE STRADĂ

“*Eu consider că înţelegerea regimului lui Ion Antonescu trebuie pornită de la punerea sa în contextul european, al luptei, de cel puţin şapte decenii, între două regimuri. Unul de democraţie, pe de o parte, versus unul totalitar, pe de altă parte. Această luptă, care a durat şapte decenii, are două etape. Prima care se încheie cu Al Doilea Război Mondial şi este victoria democraţiilor occidentale, dar nu şi victoria statelor din centrul şi sud-vestul Europei, pentru că România, Bulgaria, Polonia, Cehoslovacia, nu au trecut, după încheierea ultimei conflagraţii mondiale, într-un regim de democraţie, ci au schimbat doar imperialismul.*Victoria regimurilor democratice se va produce la încheierea Războiului Rece, în urmă cu trei decenii, când s-a prăbuşit zidul Berlinului.*Prin urmare trebuie înţeles regimul lui Ion Antonescu într-un context în care, în Europa se ducea o bătălie între regimul de democraţie liberală şi regimurile totalitare. Dacă acesta este contextul, venirea lui Antonescu survine şi într-un context intern puţin cunoscut şi pus în tipare extrem de simplficate, care au creat iarăşi baricade în cunoaşterea trecutului istoric: cei contra şi cei pro.*Ion Antonescu a venit la putere în contextul în care continentul european era pe jumătate slăbit – democraţiile occidentale -, iar jumătate era sub autoritatea, sub imperiile regimurilor totalitare. I s-a reproşat lui Antonescu că a făcut alianţa cu Germania nazistă, că a înrobit, înfeudat România regimului nazist, evitându-se aspectul că acest început de orientare a României către regimurile totalitare, cel italian şi cel nazist, a început sub presiunea căderii marilor democraţii occidentale. *Pe de altă parte, cedările teritoriale la care a fost supus statul român a creat o criză politică, socială, în România, care poate fi comparată, păstrând proporţiile, cu ceea ce s-a întâmplat în 1989. *Venirea lui Antonescu la putere s-a făcut în nişte zile în care autoritatea politică, militară, administrativă era prăbuşită. Carol al II-lea nu a avut o simpatie deosebită, se cunoaşte acest lucru, pentru Ion Antonescu, dar a văzut în el singura soluţie, pentru a linişti ţara. *Regimul lui Ion Antonescu este greşit încadrat în regimurile totalitare, pentru că nu a avut un partid unic şi o mobilizare naţională, aşa cum s-a întâmplat în Germania lui Hitler, sau în Italia lui Mussolini. Antonescu s-a despărţit de Garda de Fier, aşa cum toată lumea ştie. *Istoria nu se face nici cu monumente, nici cu statui pe stradă. Nu înseamnă că dacă punem o statuie a unei personalităţi istorice pe stradă am repus adevărul în drepturile sale. Istoria nu se face prin muzee şi artă, pentru că acestea reflectă atitudinea prezentului faţă de acel eveniment. *Nu este datoria istoricului să pună o statuie în piaţa publică sau nu. Este datoria omului politic sau a celui care administrează un areal citadin. *Astăzi, Ion Antonescu trebuie perceput ca un om care şi-a asumat conducerea ţării într-o perioadă extrem de dramatică pentru ţara lui. A făcut lucruri bune asumându-şi recuperarea teritoriilor pierdute în vara anului 1940, care a condus la acea criză majoră din septembrie 1940, dar a făcut şi lucruri rele, care arată că, din punct de vedere al modelului politic, regimul militar prin care el a condus ţara, într-o perioadă de criză, nu este un regim recomandat pentru timpurile de azi, pentru vreme de pace şi stabilitate, aşa cum ne dorim.” 

GENERALUL CONSTANTIN SĂNĂTESCU 

Prim-ministru al României

23.08.1944 - 2.12.1944 

Dr. FLORIAN BANU: 

GENERALUL SĂNĂTESCU A FOST MARCAT DE MOMENTUL ARESTĂRII MAREŞALULUI ION ANTONESCU

“*Atunci când vorbim de Constantin Sănătescu, vorbim de o figură proeminentă a armatei române, un general cu merite deosebite, un om care a avut o carieră de excepţie, aşadar, fireşte, trebuie să privim cu atenţie, această personalitate şi cele 101 zile cât a fost premier. *Sănătescu era unul dintre ofiţerii care îl simpatizau pe regele Carol al II-lea. Nu întâmplător a fost rechemat de la Londra şi numit la comanda Regimentului de Gardă călare, de către Carol al II-lea, care revenise, în condiţiile cunoscute, în România, a urmat apoi înaintarea în gradul de general de brigadă, în 1935.*Ion Antonescu avea o încredere foarte mare în Sănătescu, pentru că în ianuarie 1941, când a avut loc rebeliunea legionară, generalul Sănătescu era în funcţia de comandant al Comandamentului Militar al Capitalei. Practic, în timpul rebeliunii el a acţionat ca o mână forte, a ştiut să fie un om de decizie, un om de acţiune, şi a restabilit ordinea în Capitală, în foarte scurt timp, după ce s-a hotărât ca armata să intervină. *Generalul Sănătescu s-a remarcat ulterior, pe front, la comanda Corpului 4 armată. Bătăliile de la Odesa şi de la cotul Donului au pus, din nou, în evidenţă, calităţile sale de comandant. *Treptat, opţiunile lui Sănătescu se schimbă, apropierea sa de Casa Regală devine tot mai mare, mai ales că în luna martie 1943 este numit şeful Casei Militare Regale. Intră în anturajul regal şi din acest moment dialogul cu Ion Antonescu intră pe alte coordonate. Apropierea de regele Mihai este net superioară relaţiilor pe care continua să le aibă cu Mareşalul Ion Antonescu, fără ca acesta să îl considere pe Antonescu un adversar. *Cred că Sănătescu a fost marcat de momentul arestării Mareşalului Antonescu, pentru că relatarea pe care o face în jurnalul său este cumva eliptică. Trece foarte rapid peste momentul în care Mareşalul l-a admonestat direct pe Sănătescu, atrăgându-i atenţia că astfel de fapte dezonorează un general al armatei române. Ceea ce, fireşte, nu a fost un moment plăcut pentru Sănătescu, unul peste care să treacă uşor. *Sănătescu nu şi-a dorit funcţia de premier al României. Se pare că a insistat, până în ultimul moment, pentru un guvern format din oameni politici. Dar, aşa cum nici generalul Antonescu nu a găsit susţinere, în 1940, pentru un guvern politic, nici generalul Sănătescu nu a avut succes în încercările sale de a-i convinge, pe oamenii politici ai vremii, figuri reprezentative ale PNL şi ale PNŢ, ale Partidului Social Democrat să îşi asume această misiune, fără îndoială grea, liderii respectivii fiind mai mult preocupaţi de capitalul lor politic, de imaginea lor de oameni politici, decât de înhămarea la jugul foate greu al guvernării, practic România era atunci în plin efort militar, se producea o schimbare de tabără deloc simplă, deloc uşoară, ruptura de Germania nazistă fiind o misiune foarte riscantă. Nu ştia nimeni cum se va finaliza această acţiune. *A fost o situaţie fără ieşire şi atunci Sănătescu a acceptat misiunea de a fi premier. * Modul în care generalul Sănătescu s-a implicat în guvernarea ţării, într-o situaţie foarte dificilă, riscantă şi greu de gestionat, a arătat că alegerea regelui Mihai I a fost una bună. *Iuliu Maniu a spus că nu poate face parte dintr-un guvern care să recunoască cedarea Basarabiei, pentru că implicit, când s-a semnat armistiţiul se menţiona în document revenirea la frontiera din 1940. *În opinia mea, partidele politice tradiţionale au avut o optică destul de îngustă la vremea respectivă, au încercat să ofere o formulă de management a situaţiei total inadecvată, bazată pe experienţa altor vremuri, de pace, de stabilitate, formulă care era total nepotrivită pentru timp de război, pentru situaţia specială în care se afla România. *Trebuie subliniat rolul deosebit al generalului Sănătescu, capacitatea de conducere şi organizare, pe care acesta a dovedit-o. Nu era deloc simplu ca armata română să schimbe o alianţă din mers, nu era deloc simplu să asiguri trupelor române aflate pe frontul de vest tot ceea ce aveau nevoie, în condiţiile când o bună parte din teritoriu era ocupat practic de armata sovietică. *Eliberarea ultimei braze de pământ strămoşesc, la 25 octombrie 1944, nu a fost un act propagandistic, nimic forţat, ci, într-adevăr a fost efectul unui entuziasm extraordinar, manifestat de la soldat la general. Transilvania a reprezentat, întotdeauna, un element extrem de important pentru noi, pentru români, iar conştiinţa că prin efortul lor militar contribuie la repararea unei injustiţii a fost un factor mobilizator extraordinar la vremea respectivă. * Antonescu, Sănătescu şi Rădescu au fost trei generali care au acceptat conştient postura unor oameni de sacrificiu, care au preluat carul acesta atât de greu de stăpânit al statului, în momente foarte dificile, în momente de criză, încercând în limita posibilităţilor date de contextul politico-militar al vremii ca să facă tot ce este mai bun pentru stat, pentru interesele perene ale naţiunii. Ei au încercat să prezerve drepturile istorice ale românilor, idealul României Mari, pentru refacerea graniţelor fireşti ale statului român.*Petru Groza a fost un om abil, care a ştiut să profite de noul context, dar care – deşi i se pot imputa foarte multe -, până la urmă a fost şi el un om al vremurilor.”

GENERALUL NICOLAE RĂDESCU

Prim-ministru al României

6.12.1944 - 28.02.1945

Dr. MANUEL STĂNESCU:

GENERALUL RĂDESCU A AVUT CURAJUL SĂ VORBEASCĂ LA RADIO DESPRE CEI FĂRĂ NEAM ŞI DUMNEZEU

” *Generalul Rădescu rămâne simbolul ultimei opoziţii împotriva presiunii de instalare a unui regim comunist, lucru reuşit ulterior, la 6 martie 1945. Vocea generalului Rădescu a fost ultima voce anticomunistă, care s-a auzit pe undele radio, în România, din 1945, până în 1989. * Din 1933, când şi-a încheiat cariera militară a fost urmărit tot timpul, de serviciile secrete, din 1933 până în 1944 de Siguranţa Statului şi ulterior de Securitate, până la moarte. *Generalul Rădescu, ca şi alţi lideri ai Armatei Române era un om cu o personalitate puternică şi cu profunde convingeri patriotice, naţionaliste, dar democratice, în egală măsură. *Rădescu era un om de acţiune şi considera că Iuliu Maniu nu acţiona suficient de ferm în direcţia scoaterii României din alianţa cu Germania. *Sovieticii înţelegeau foarte bine că ofiţerii armatei regale credeau în naţiunea română, în Ţara şi Regele lor. Erau valori pentru care ofiţerii români erau dispuşi ca să îşi dea viaţa. Acest patriotism era pentru URSS un real pericol. * Sovieticii erau conştienţi că generalii români vor fi loiali României şi Regelui, în niciun caz Uniunii Sovietice şi Armatei Roşii. De aceea, după terminarea războiului am asistat la epurarea armatei. * Generalul Rădescu, care era o personalitate fermă a intrat în conflict direct cu liderii partidului comunist. Să nu uităm că dr. Petru Groza era pe post de vicepremier, în guvernul generalului Rădescu. Lucreţiu Pătraşcanu era ministru al justiţiei. Gheorghe Gheorghiu-Dej era ministrul comunicaţiilor. Deci premierul Rădescu avea în componenţa guvernului său personalităţi marcante din mişcarea comunistă. Rădescu a fost văzut ca o nucă foarte tare contra voinţei sovieticilor de a prelua, prin intermediul partidului comunist, controlul politic şi militar asupra României. *Generalul Rădescu a făcut un gest care îi era specific. A vorbit la radio şi s-a exprimat extrem de dur. Bunicul meu, din partea mamei, era un mare admirator al lui Rădescu şi mi-a povestit cu ce sentimente a ascultat la radio acest discurs al premierului, ultimul discurs anticomunist care s-a auzit în România. *Ulterior, în anii ’90 era sub impresia acestui discurs, care a fost foarte dur, deoarece Rădescu s-a referit la cei Fără Neam şi Dumnezeu, aluzie la acel FND / Frontul Naţional Democrat şi i-a nominalizat pe Ana Pauker şi Vasile Luca, dacă îmi aduc bine aminte, ceea ce, sigur, i-a fost şi ulterior reproşat, în exil. Lui Rădescu i s-a pus că dacă nu ar fi nominalizat cele două persoane, care aparţineau unei anumite comunităţi... cumva a grăbit căderea guvernului său. Rădescu s-a apărat precizând că, în niciun caz nu asta a fost motivaţia pentru care nu a reuşit să menţină executivul său. Jocurile erau făcute, se mergea pe un anumit făgaş, Rădescu fiind conştient, cu câteva săptămâni înainte, că partidul comunist va încerca o preluare în forţă a puterii. Generalul Rădescu a precizat ulterior că graba partidului comunist de a îl înlătura avea legătură şi cu faptul că el îşi dorea ca alegerile să fie organizate cât mai repede, în martie-aprilie 1945. Partidul comunist era conştient că alegeri organizate de Nicolae Rădescu ar fi însemnat un dezastru electoral pentru comunişti, care nu se bucurau de simpatia majorităţii românilor, în mod foarte clar. *Oamenii care au rezistat, care şi-au păstrat convingerile, care au dovedit verticalitate, rămân repere în timp. Şi cred că Rădescu, aşa cum a fost şi Maniu, în cele din urmă reprezintă un reper, în istoria naţională.” 

PETRU GROZA 

Prim-ministru al României 

6.03.1945 - 2.06.1952 

Dr. ALEXANDRU OŞCA: 

DE NUMELE LUI PETRU GROZA SE LEAGĂ VRÂND-NEVRÂND ŞI REVENIREA NORDULUI TRANSILVANIEI, PĂMÂNT ÎN VECI ROMÂNESC, LA PATRIA MAMĂ 

„* Românul Petru Groza este un personaj fascinant. Lumea îl compara cu un cameleon. Avea capacitatea de a se adapta diferitelor împrejurări. * Guvernele instalate după 23 august 1944 au fost nesigure, adică nu aveau deplinătatea capacităţii lor de exprimare şi atunci apelau la unul sau la altul dintre personajele momentului respectiv, considerându-le mai credibile. De exemplu, pe Petru Groza se miza pentru că ar putea face conexiuni atât cu tabăra democraţilor, cât şi cu aceea a comuniştilor. * Petru Groza avea foarte multe lucruri care i se puteau reproşa, din anii anteriori, chiar de către sovietici, şi astfel era în mrejele lor. *Partidul comunist a mizat pe dr. Petru Groza pentru că formaţiunea comunistă nu avea, în societatea românească, o imagine foarte bună. *Despre Groza se spunea că nu este şeful guvernului, mai mult decât atât, nici măcar nu este şeful propriului lui birou…*La momentul 6 martie 1945, prin Petru Groza, comuniştii au reuşit să pună mâna pe puterea politică. *Gheorghiu-Dej povesteşte peste ani că s-a prezentat cu Petru Groza la Majestatea Sa, Regele Mihai I. Şi Dej i-a strecurat un pistol. Groza recunoaşte că i s-a dat atunci un pistolet. Şi el a spus:”Măi Ghiţă, dar eu nu ştiu ce să fac cu pistoletul ăsta...nu ştiu să îl folosesc.” Gheorghiu-Dej, care avea şi el un pistol a replicat:”Este bine să le avem, că poate nu îţi aduci aminte, dar poate cunoşti ce a păţit Antonescu când s-a prezentat la Rege fără pistol. Să nu păţim la fel. Că acolo este garda aia şi cine ştie cine este în garda aia.” * Petru Groza a executat, punct cu punct, toate misiunile pe care i le-a stabilit partidul, prin Gheorghe Gheorghiu-Dej. *Dr. Petru Groza a fost omul care a contribuit la instalarea unui nou tip de regim politic în România fiind şi cel de numele căria se leagă vrând-nevrând revenirea nordului Transilvaniei - pământ în veci românesc -, la România. ” 

NOTA BENE: 

Opiniile integrale ale istoricilor Constantin Hlihor, Manuel Stănescu, Florian Banu şi Alexandru Oşca pot fi vizionate în imaginile video inserate mai jos: