Un roman ca un vin bun

Am citit cu întârziere de la data apariţiei romanul „Ţara Vinului“ al scriitorului chinez Mo Yan, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 2012. Volumul a apărut în 2014 la Editura Humanitas Fiction şi a fost tradus impecabil de Luminiţa Bălan.

De câte ori încep să citesc o carte a unui laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, mă întreb: „Ăsta oare a meritat Nobelul?“. Proastă întrebare! Dacă îmi place cartea, înseamnă că a meritat, dacă nu-mi place, n-a meritat. Asta este o prejudecată catastrofală pentru lectură. Este ca şi cum spectatorii din tribuna unui stadion ar da năvală la ştacheta de la săritura în înălţime şi ar fixa fiecare, după bunu-i plac, înălţimea ştachetei. Dacă sportivul o sare, atunci spectatorul îl va proclama campion mondial. Iar bietul sportiv ar trebui să sară de câte ori îi vor fixa spectatorii ştacheta. Va sări până va cădea istovit... Premiile sunt instrumente de marketing într-o lume grăbită să pună etichete. Cărţile contează, cărţile rămân.   

Forţa romanului „Ţara Vinului“ constă în lumea fascinantă pe care o creează Mo Yan. Am uitat şi de Nobel, am uitat să mă întreb cum regimul de la Beijing i-a permis autorului să publice o asemenea satiră, uneori înfricoşătoare şi sălbatică, alteori de o subtilitate fermecătoare... (Iată o altă întrebare proastă a cititorului mutilat de prejudecăţi: „Cum de i-a dat voie regimul?“!)

În romanul lui Mo Yan se bea foarte mult alcool. E firesc, ne aflăm în Ţara Vinului, un ţinut imaginar. Dar asta nu contează! Am citit romanul aproape hipnotizat (nu mahmur). Vrăjit de o lume necunoscută, în care se trăieşte cu voluptate şi pasiune. (Ar fi o tâmpenie să spun că „am descoperit China“ cu tradiţiile şi istoria ei.)

Am citit «Ţara Vinului» aproape hipnotizat (nu mahmur). Vrăjit de o lume necunoscută.

Există un fragment în acest roman de o violenţă cumplită. În capitolul „Cuibul de rândunică“, o fetiţă povesteşte ritualul sacrificării unui taur de către familia sa care se îndeletnicea cu strângerea „cuiburilor de rândunică“, create din saliva rândunicii mascul, o delicatesă culinară mult căutată de gurmanzii din China. Taurul a fost doborât, drept jertfă pentru zeul care apăra cuiburile de rândunici din grotă. Tatăl fetiţei se apropie de bivol cu un topor. Mo Yan nu ratează momentul şi scrie: „Deodată, ea s-a simţit copleşită de compasiunea faţă de tatăl ei, dar şi faţă de bietul taur, căci avea senzaţia că bărbatul cel slab ca o maimuţă şi animalul care stătea întins în tăcere cu grumazul pe piatră erau deopotrivă demni de milă; nici ucigaşul şi nici cel sacrificat nu-şi acceptau soarta de bunăvoie, ci mai degrabă erau mânaţi de o forţă ce se afla mai presus decât ei“.

Pentru prima dată, în calitate de cititor, am avut pornirea să închid ochii, speriat, de parcă aş fi fost un spectator la un film de groază. Aşteptam „să treacă“ scena. Dar cum să citeşti mai departe, dacă nu deschizi ochii! – mi-am revenit. Şi am citit pagină după pagină, împins de o forţă mai presus decât mine, care venea (miraculos) din scrisul lui Mo Yan. Asta se întâmplă mereu când sunt „îmbătat“ de o carte puternică.