Şi stanislavskianism, şi brechtianism

Exegeţii de literatură dramatică apreciază că Tennessee Williams ar fi scriitorul a cărui creaţie ilustrează cel mai bine tipul modern de piesă cehoviană. Ceea ce în limba engleză se denumeşte prin sintagma „the Mood Play”.

Din cartea Teatrul European - Teatrul American - Interferenţe a universitarei ieşene Odette Caufman-Blumenfeld (Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1998), aflăm că termenul ar fi fost lansat de Toumanova, autoarea primei teze de doctorat despre Cehov pe tărâm american. Ea aprecia că, spre exemplu, Pescăruşul ar fi drama unei stări de spirit. În opinia lui John van Druton, nu succesiunea evenimentelor, ci atmosfera ar fi aceea care îi asigură acestui gen de piesă unitatea.

Decizând să monteze la Sala Studio a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca Un tramvai numit dorinţă, poate scrierea cea mai celebră din creaţia lui Tennessee Williams, tânărul regizor american Tom Dugdale , pentru a treia oară invitat să lucreze la această prestigioasă instituţie, unde a mai realizat două excelente spectacole cu Moartea unui comis voiajor şi cu Breaking the Waves, mizează şi pe stare de spirit, şi pe atmosferă, şi pe unitatea piesei.

FOTO Istvan Biro

Într-o scurtă intervenţie inserată în caietul de sală al spectacolului, Tom Dugdale precizează: „Un tramvai numit dorinţă“ este o piesă crudă, plină de vise cumplite, de visători şi violenţă - fizică şi psihică - atroce. Piesa vorbeşte despre un impuls uman dintre cele mai violente: dorinţa de a-l distruge pe cel venit din afară, pe cel străin care are un stil de viaţă diferit de al nostru”.

Există, de altminteri, în spectacol cel puţin două-trei momente în care acest fel de dorinţă atinge paroxismul, iar actorii chemaţi să transpună scenic sentimentul acesta cvasi-animalic o fac cu o participare şi o concentrare aduse la perfecţiune.

Există însă şi în piesă, şi în spectacol mai multe feluri de dorinţă. Mai întâi, dorinţa lui Blanche de a fugi de trecutul care o apasă, de a-şi clădi o viaţă nouă. De aici încercarea ei de a se căsători cu omul cumsecade Mitch, iarăşi impecabil jucat de Orbán Attila. Există apoi dorinţa acestuia de a scăpa de singurătate şi de a fi asemenea lui Steve şi Stanley, chiar dacă ştie foarte bine că nici pentru unul, nici pentru celălalt căsătoria nu înseamnă viaţa perfectă. Există şi dorinţa Stellei de a părea altfel în faţa surorii ei pe care admite că a minţit-o în scrisori în privinţa căsniciei ei cu Stanley (sugestiv în acest sens decorul simplu, trist, cu draperii, cu câteva piese de mobilier creat de Carmencita Brojboiu). Există dorinţa lui Steve şi a lui Stanley de a fi lăsaţi să ducă pe mai departe o viaţă care să nu prea ţină cont de norme sociale, de politeţe, de bună purtare. Nu trebuie omisă dorinţa sexuală care îi apropie la un moment dat pe Blanche şi pe Stanley (bine lucrată scena în spectacol, remarcabil fiind simţul măsurii). Şi nu se cuvine a fi omisă dorinţa de senzualitate şi a greşelii repetate care o face pe Blanche să îl sărute vinovat pe tânărul comisionar, ori, în fine, dorinţa de puritate contrapunctică a Stellei, excelent interpretată de Pathó Aniko.

FOTO Istvan Biro

Interesant mi se pare chipul în care Tom Dugdale valorează unitatea piesei. Apelează la un fel de deconstrucţie şi un gen controlat de brechtianism. Rând pe rând o seamă dintre interpreţi (în principal Sinkó Ferenc, Varga Csilla, Márosán Csaba, dar şi Kézdi Imola, minunata actriţă căreia i-a fost încredinţat rolul Blanche, ies din roluri, îşi asumă misiunea de comperi, fac comentarii la microfon, anunţă ce scenă din ce act anume urmează să vedem o scenă.

În acelaşi scurt cuvânt regizoral, Tom Dugdale precizează: „Piesa, cu toate acestea, nu este lipsită de compasiune. Părţile sale cele mai dure sunt acoperite de un înveliş de iubire şi dragoste, care dezarmează violenţa, cel puţin până la răsăritul soarelui. Loviturile se transformă în îmbrăţişări (relevante în acest sens fiind, în opinia mea de spectator, îmbrăţişarea dintre Blanche şi Stanley, dar şi cea dintre Blanche şi Stella), rănile sunt alinate. Personajele se doresc unele pe celelalte, dar şi mai mult îşi doresc liniştea”. Aş observa, la rându-mi, că, în fond , Stanley pregăteşte plecarea lui Blanche spre a-şi regăsi acel tip de linişte pe care o avea înainte de venirea ei, a străinei despre care vorbea Tom Dugdale.

FOTO Istvan Biro

Compasiunea invocată de regizor prezintă însă riscul de a se transforma în sentimentalism ieftin. Primejdia aceasta este simţită de regizor care îşi află purtătorul de cuvânt în Sinkó Ferenc, în ipostaza lui civilă. De aici o seamă de precauţii, de distanţări, de aici apelul la tehnologie audio-video (Tom Dugdale este un expert în domeniu), de aici felul în care Varga Csilla o joacă pe bătrâna vânzătoare de flori care strigă Flores para los muertos, de aici ieşirea din rol a actriţei Kézdi Imola urmată de imediata regăsirii a stării.

De fapt, în spectacolul lui Tom Dugdale stanislavskismul bine temperat se asociază cu brechtianismul controlat cu măsură. Un echilibru datorat şi regizorului, şi actorilor, şi încrederii arătate trupei de Tom Dugdale. Dovada cea mai evidentă pentru sus-menţionata încredere mi se pare a fi distribuirea curajoasă, dar şi reuşită a lui Farkas Lóránd în rolul Stanley Kowalsky.

Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca- UN TRAMVAI NUMIT DORINŢĂ de Tennessee Williams; Traducerea în limba maghiară: Czimer József; Dramaturgia: Demeter Kata; Regia artistică: Tom Dugdale; Decoruri şi costume: Carmencita Brojboiu; Cu: Kézdi Imola, Pathó Aniko Farkas Lóránd; Orbán Attila, Varga Csilla, Sinkó Ferenc, Marósan Csaba; Data reprezentaţiei: 29 iunie 2017