Sacrificarea elevilor

Învăţământul de stat e de atât de multă vreme în faliment încât greva generală nu mai contează.

În fond, ne pricepem foarte bine să sacrificăm viitorul. Aş putea fi un fanatic susţinător al grevei profesorilor dacă sistemul de învăţământ ar fi fost reformat. Dar dacă te uiţi pe manuale, în multe dintre ele citeşti numai inepţii. Învăţământul din România s-a transformat într-un târg. Majoritatea celor chemaţi să-i lumineze pe elevi vor doar să le vândă ceva şi, de cele mai multe ori, o marfă îndoielnică.

Învăţământul de stat suferă de cancer şi nu mai are de mult legătură cu elevii. Mulţi dintre profesori, de multe ori, se transformă în călăi ai acestora, executându-le cu sânge rece viitorul. Greva făcută în preajma examenului de Bac se înscrie în aceeaşi logică de a acţiona cu cruzime fără a ţine cont de interesele elevilor.

Da, profesorii sunt prost plătiţi, dar nu-i obligă nimeni să rămână la catedră, pe când elevii şi părinţii nu au de ales. Ei trebuie să accepte şantajul profesorilor pentru că nu au altă posibilitate. Perpetuarea conceptului de învăţământ gratuit pentru toţi a transformat elevii şi părinţii, de douăzeci de ani încoace, în servitorii profesorilor.

Gândiţi-vă puţin. Părinţii plătesc meditaţii pentru că, la şcoală, tot mai mulţi profesori nu fac nimic, sunt prea ocupaţi să-şi vândă culegerile, prea ocupaţi să strângă fondul clasei şi să găsească tot felul de soluţii pentru a mai face un ban în plus.

Sistemul de învăţământ românesc scoate serii peste serii de şomeri, de oameni inadaptaţi la realitate, de tineri care se văd obligaţi să uite tot ce au învăţat în şcoală pentru a o lua de la început. Ştie vreun profesor care e convins azi că protestul lui e justificat ce se alege de elevii lui? Îi pasă sau nu? Îşi asumă vreo responsabilitate în faţa copiilor sau a părinţilor?

Învăţământul de stat e de atât de multă vreme în faliment, încât greva generală nu mai are aproape nicio semnificaţie. Prin câte chinuri, incertitudini şi dezamăgiri au trecut elevii în ultimii ani, una în plus ce mai contează? Oricum, examenele s-au transformat într-o formalitate. S-a dezvoltat un sistem de educaţie paralel, finanţat de părinţi. Cei mai buni copii nu fac altceva decât să descopere o cale de scăpare din haosul învăţământului românesc ca să ajungă în străinătate.

Poate vi se pare că am fost dur, dar ştiu ce vorbesc pentru că sunt fiul unei învăţătoare care, în anii comunismului, a făcut sacrificii imense pentru a-şi păstra slujba, a muncit pe brânci, a fost mult mai prost plătită decât orice dascăl care va face luni grevă şi nu avea unde să se ducă. Bucuria ei cea mai mare era întâlnirea de fiecare zi cu elevii. Am văzut în ochii mamei mele ce înseamnă pasiunea pentru această meserie, o pasiune pe care aş vrea s-o văd şi în ochii dascălilor care vor protesta luni.