Praguri critice

Dincolo de evenimentele surogat care acaparează piaţa comunicării publice în efortul steril de a deplasa atenţia de la priorităţi acute, realitatea românească, aparent haotică, urmează o traiectorie pe cât de păguboasă pe atât de dură. Există o ordine parşivă în ambalajul dezvoltărilor inerente, specifice unei lumi părăsite de ani (răi…) de involuţie, infracţiune şi indiferenţă. .

Dezordine şi inerţie. Paradoxală asociere. O definiţie sumară şi gravă a lumii româneşti din ultimele decenii.

“Toate au o limită” – sună un truism cu pretenţie de lege universală. Banal dar fatal… Se pare că da!

În România – 2015 (deja 2016 – 2020) percepem, recunoaştem şi ne confruntăm (rareori ne asumăm) cu un pachet de dezvoltări negative aflate în maturizare, cu viteze variabile în raport cu atingerea unor “praguri critice”.

Analizate la rece, fără ifose partizane şi fără iluzia de a fi luate în serios, acestea se asociază periculos într-o “listă minimală” de evoluţii (mai ales involuţii) care prin prezenţa lor la nivel structural, funcţional şi instituţional se pot constitui într-un mecanism cu influenţă directă, deloc favorabilă dinamicii curente. Şi de ce nu, ca o sursă agravantă de risc pentru evoluţia de ansamblu a României în intervalul următor.

Câteva exemple pe ecranul de analiză:

1. Diminuarea progresivă şi ireversibilă a ponderii şi influenţei interesului public intern în posesia şi controlul valorilor structurale, naturale şi demografice, în gestionarea evoluţiei acestora conform nevoilor şi aşteptărilor românilor se impune ca o temă centrală.

Tot mai puţin din ceea ce părea să aparţină României, statului rămâne şi funcţionează sub influenţa (inspirată, responsabilă sau păguboasă) a guvernului, parlamentului, comunităţilor locale, oamenilor simpli (eventual alegători).

Unul dintre pariurile cele mai îndrăzneţe ale tranziţiei spre capitalism – economia de piaţă – l-a constituit aşteptarea ca prin privatizare, dublată de vânzarea de resurse naturale, structuri industriale, terenuri agricole, păduri şi implicit forţă de muncă locală, “dedicată” unor parteneri externi (adesea vestiţi…), economia românească se va relansa substanţial, va dobândi competitivitate pe o piaţă liberă, asigurând bunăstarea, deschizând o ieşire viabilă către viitor.

Câteva milioane bune de români au înţeles curând că în altă parte a Europei se întâmplă cu adevărat aşa ceva. Industria practic a dispărut. Resursele naturale se află într-o permanentă disipare. Terenurile agricole şi pădurile (unele în curs de defrişare) sunt tot mai formal, în teritoriul efectiv al României. Importăm hrană!!!

Configuraţia pragului critic în acest domeniu vast este pe cât de complicată pe atât de gravă prin consecinţe şi costuri pentru viitorul previzibil, deja sigur. Dincolo de risipă, irosire de şanse, dispersie demografică acută, sărăcire accelerată, se constituie un spaţiu tot mai larg (“atotcuprinzător”) părăsit în afara oricăror influenţe şi surse menite să asigure o eventuală încercare de a regăsi “calea cea bună”.

Simpla cuplare între teme ca: resurse interne, nevoile populaţiei şi gestionarea guvernării devine un coşmar. Împachetat în minciuni, demagogie, denigrări reciproce pe piaţa politică, în absenteism, pasivitate şi emigrare la nivel popular.

2. Creşterea de neoprit a masei dependenţilor (incluzând şi pe cei părăsiţi în mizeria adâncă) reprezintă, la rândul ei, una dintre cele mai coerente, bine susţinute surse multiple prin implicaţii şi cu nimic tulburate evoluţii în societatea românească a ultimilor ani. Utilizez uşor abuziv termenul de societate, poate şi pentru a nu părea excesiv de patetic pentru amici din mediile academice, rutinaţi în termeni culturali occidentali.

Revenind la problemă.

Pasivitatea inerentă a acestor aglomerări demografice “falimentare” împachetează cu ipocrizie (la toate nivelurile) o masă critică ce poate fi un caz tipic de implozie! De scufundare în mizerie, în inerţie, în devianţe comportamentale multiple şi disoluţie comunitară ireversibilă. Nu trebuie să fii prea deştept şi calificat pentru a observa. Mai greu e să recunoşti, să-ţi pese.

Tăcerea, în acest crez, vine din liniştea agoniei. Morţii tac.

Pragul critic, deja vizibil, chiar atins în puţine zone indică o lume golită de substanţă, de energie umană, de orizont, fără mişcare, fără har…

Falia tot mai mare între “populaţia activă” expusă rapace con­su­me­ris­mului provincial, acaparată la nivel de mall, automobilism second hand şi telefonie mobilă ar putea sugera într-o abordare sistemică şi calificată, proporţiile şi acuitatea problemei. Suntem poate ultima generaţie de români… Sună patetic. Nu e decât o întrebare, cât mai durează?!

3. “La aşa ţară, aşa conducători!” Sau invers. Pariul democraţiei în România nu a fost lipsit de atuuri, conform culturii occidentale. Avem pluralism, Constituţie, alegeri libere, libertate de expresie, legalitate în permanentă adecvare cu standardele UE, ş.a.

Momentul politic şi instituţional din România 2015, ca stare, acumulări şi evoluţii letale întrece orice imaginaţie de bun simţ, chiar şi imaginaţii perverse ori pricinoase cu referinţă la “clasa politică”, “lideri naţionali”, “competiţia democratică”, “respectarea legii”, “performanţa guvernării” şi toate celelalte.

România politică este saturată de toxicitate. Un prag critic explicit pentru relevanţa sistemului democratic, a guvernării legale şi performanţe pentru ţară a fost deja configurat şi nu în puţine dimensiuni, consumat. Evoluţii haotice în anii anteriori se reconstituie la nivel sistemic, piloni ai disoluţiei sistemului. O comedie ieftină se consumă între DNA şi emisiuni TV de divertisment cinic, marcate de impostură, impotenţă şi tupeu.

4. România poate părea un pacient izolat într-un sanatoriu răvăşit de molime. Europa şi Uniunea Europeană se află în centrul unor evoluţii haotice, derivate din surse multiple şi angajând direct, rapid şi contradictoriu dezvoltări dintre cele mai toxice la toate nivelurile. Criza refugiaţilor pune capac la toate!

Faptul că nu am fost încă atinşi de acest “main stream” otrăvit indică două aspecte. Nu prezentăm interes pentru valul uman revărsat din Orientul Islamic şi oricum nu contăm la nivel UE sau în alte spaţii de interfaţă (UE – RUSIA – SUA), pe noua piaţă a dezvoltărilor convulsive. La nivel politic, militar, financiar, al serviciilor subsidiare (cazare, transport, servicii curente) şi desigur în jocurile strategice la nivel global.

Un caz comic, pentru moment oarecum benefic, de evitare a ame­ninţărilor curente. Evitare prin absenţă. Absenţă pe piaţa internaţională.

O confirmare dură (oarecum confortabilă!), fără echivoc, posibil definitivă în viitorul aproape sigur, o confirmare că de fapt nu existăm. Ca ţară, ca stat, ca partener.

Din această perspectivă, chiar dispunem de cei care, pentru cât contăm, merităm să ne reprezinte.

O Românie absentă, reprezentată prin “absenţi”. Pragul critic, viclean absent, în lipsa unei sfidări explicite indirecte, deşi ascuns, este real. Real, profund şi va fi pe muchie. Absenţi azi, vom fi uitaţi de lume pe termen mediu. Prin neimplicare, dar şi părăsiţi, pasaţi în afara listei de priorităţi, în eventualele contaminări extinse ale spaţiului regional. Sunt o grămadă şi încă greu de desluşit.

Cum ne vom descurca?!

5. La atâtea teme de calibru maxim ar fi uşor de ignorat o sursă de neînlocuit a vieţii curente. Totuşi, trăim zilnic…

Raporturile interindividuale, pe orizontală şi la diferite niveluri, în plan comunitar reprezintă o dimensiune majoră a realităţii, de neignorat, tocmai în intervale cu o dinamică acută şi contradictorie.

Nu puţine sunt sursele ce alimentează declinul, destrămarea raportărilor reciproce ale indivizilor şi colectivităţilor, în viaţa de zi cu zi. O adevărată metastază. De neoprit. O fragmentare ce ră­vă­şeşte relaţiile de familie, comunităţile locale sau profesionale fiind contaminate în organicitatea lor de egoism, indiferenţă, agresivitate.

Pare tot mai greu, adesea imposibil să imaginezi, să chemi, să încurajezi stări de solidaritate, izvorâte din recunoaştere, ascultări şi compasiune în confruntarea curentă cu incidente grave, evoluţii demolatoare pentru viaţa curentă.

Declinul progresiv şi sever al capacităţii de sincronizare, al coeziunii spontane şi mobilizare atinge limita critică într-o lume care pare a fi încetat să mai fie o societate. Exagerez?! Aş dori să fiu în greşeală….

6. Nu este, desigur, “sfârşitul lumii”! Aglomerarea de evoluţii ne­ga­tive, haotice şi subite conferă intervalului un dramatism la limita kitsch-ului.

Observată cu luciditate şi calificare, mulţimea de tendinţe negative şi contradictorii se asociază într-un “pachet critic” care va marca un interval dintre cele mai dramatice. Un început de recul şi, posibil, sfâr­şitul unei lumi cu care ne-am obişnuit, în care doream, visam să ne fie bine.

În astfel de contexte, o problemă pe cât de acută pe atât de incitantă devine capacitatea de restart.

Paradoxal, oarecum, tocmai intervale care decimează normalul, banalul tragi-comic instalat, eliberează spaţii inedite de operare, deschid perspective neaşteptate, favorizează conexiuni şi parteneriate mai puţin vizibile anterior.

Există o barieră, adesea de netrecut, sursă permanent proaspătă, a ratărilor succesive, piedică bine fixată în a trece dincolo de blocaje instalate, eventual de ranchiună şi resentimente, de complexe de inferioritate şi mai ales de năravuri adânc înrădăcinate pentru a sesiza deschideri şi spaţii de operare virgine, prin care pot fi imaginate, iniţiate şi impuse noi direcţii de acţiune, noi moduri de operare, dedicate unor ţinte asociate viitorului, eliberate de trecutul apropiat, toxic.

Un prag critic greu de trecut, adesea ocolit sau dincolo de care, se calcă cu stângul…

Unii reuşesc.