Migraţie şi putere

În ultimii ani am discutat cu toţii despre formele invaziilor care au avut loc, precum şi despre o parte a consecinţele lor. Cu toate acestea, nu am analizat deloc situaţia unui fenomen mult mai complex şi în acelaşi timp mai subtil denumit „migraţie“.

Migraţia înseamnă nu doar melodii şi dor de casă, drumuri făcute la cîteva luni odată spre locurile unde ai copilărit, ci are şi un uriaş impact asupra geopoliticii, deşi este în parte ascuns la o primă privire. Totuşi, este necesar să analizăm câteva dintre cele mai importante aspecte ale efectelor migraţiei asupra puterii politice, deoarece această relaţie are importanţă majoră în campaniile electorale din aceşti ani, dacă ne reamintim de cazurile SUA Germania, Austria etc.

Nu scriem acest text gândindu-le la nemuritoarele versuri ale lui Grigore Vieru despre casa părintească – ea nu se vinde – ci pentru că plecarea multor cetăţeni antrenează ca efecte pe termen lung inclusiv o criză puternică a pieţei muncii.

Ştirea spune că „nu au mai rămas oameni apţi pentru muncă“, ceea ce ne obligă se ne gândim mai mult la situaţia migraţiei. Este ea doar un fenomen al unei singure ţări? Are efecte doar pe termen scurt şi punctuale? Dar, mai important: care sînt cauzele migraţiilor? Aceste întrebări este necesar a fi tratate şi din perspectiva faptului că aprox 5 milioane de români au plecat din ţară în ultimii 29 de ani, ceea ce ne situează pe un loc deloc onorabil în lume, în condiţiile în care 3,4 milioane dintre aceştia au plecat în ultimii 10 ani.

Care sunt cauzele migraţiei? Întotdeauna ele au fost doar două: proasta / reaua guvernare şi invazia armată din partea unui stat. În istorie, condiţiile climaterice au fost o altă cauză de migrare în masă, dar în ultimele două secole acest proces nu mai poate fi posibil, în contextul creşterii demografice şi ocupării aproape complete a terenului pe care se pot construi locuinţe.

Invaziile armate nu lăsau prea multe opţiuni populaţiilor afectate: suportau costurile umane şi economice; luptau contra invadatorilor sau fugeau de pe teritoriul pe care trăiseră sute de ani. În final, dacă invadatorii câştigau, începea lupta pentru rezistenţă a celor rămaşi, relativ la acţiunile dure de deznaţionalizare a agresorilor noi înstăpâniţi. Timpul în general a dat cîştig de cauză autohtonilor în mai toate cazurile, dar nu trebuie să uităm că istoria umanităţii nu se opreşte la un punct fix, iar învingătorii de azi sunt de cele mai multe ori alungaţii de peste decenii sau sute de ani. Spre comparaţie, să privim harta imperiului mongolilor dintre anii 1206-1368 şi harta de astăzi a statului Mongolia.

Care sunt cauzele migraţiei? Întotdeauna ele au fost doar două: proasta / reaua guvernare şi invazia armată din partea unui stat.

Cea mai importantă formă a migraţiei – numeric şi constanţă temporală, putând dura decenii întregi – este aceea provocată de proasta/reaua guvernare. Motivele prin care se ajunge la rele performanţe în actul guvernării sunt multe, iar practica de zi cu zi a ultimelor decenii ne-a arătat că prea mulţi politicieni au resurse de cretinism, nesimţire şi infatuare cât să distrugă tot sistemul solar.

Ce fac oamenii normali la minte când politicienii deraiază? Încep să se retragă în propriul cerc de rezistenţă psihologică, iar apoi, când văd că şi acolo se instalează problemele, caută să evadeze. Unii aleg pentru evadare alcoolul, alţii drogurile, dar cei mai mulţi încep să se gândească la părăsirea ţării.

Dacă plecarea din ţară nu este uşor posibilă – deoarece nu orice stat permite uşor plecarea propriilor cetăţeni – atunci migraţia este una internă, din zonele cele mai prost administrate, către cele cu rezultate mai bune. Concret, în ţările cu restricţionări ale dreptului de a călători în străinătate oraşele mai bine administrate şi cu prosperitate economică vor atrage mulţi din proprii conaţionali, în lipsa altor opţiuni demografice.

Care este explicaţia pentru acest fenomen? El este datorat unei duble conjuncturi, una de natură demografică, iar cealaltă de natură tehnologică. Cele două au atins astăzi un nivel de simbioză unic în istorie, cu consecinţe nemaiîntâlnite.

Concret, cifrele demografiei umane relevă că populaţia planetei a atins 5 miliarde locuitori în anul 1987, dintre care 42% locuitori în mediul urban, anume 2,113 mld. loc. Astăzi însă am atins pragul de 7,6 miliarde loc., în mediul urban regăsindu-se 55% dintre aceştia, anume 4,18 mld. loc – o creştere numerică de peste 2 miliarde de oameni. Concluzionând, astăzi peste 2,6 miliarde de oameni au sub 32 de ani, adică sunt tineri, presează piaţa muncii, a locuinţelor, a produselor alimentare, a sistemelor de educaţie etc.

Această creştere este dublată de o creştere tehnologică fără precedent, tot aceşti 31 de ani aducând o mare creştere sub aspectul comunicaţiilor şi accesului la informaţie tehnologică şi ştiinţifică de calitate la un preţ foarte mic. Astăzi, marea majoritate a tehnologiilor de producţie a bunurilor se află descrisă în cărţi şi articole postate aproape gratuit pe internet, ceea ce permite oricărei ţări bine conduse să progreseze rapid dacă ştie să valorifice această uriaşă bibliotecă universală.

Cine a fost însă artizanul acestui mare progres tehnologic? Universităţile, laboratoarele de cercetare şi marile companii care investesc în dezvoltarea ştiinţifică – toate conducând, în final, la crearea de noi profesii şi locuri de muncă. Unde se găsesc aceste unităţi de cercetare-dezvoltare? În oraşe, şi deloc în mediul rural. Astfel, oraşele au preluat nu doar supremaţia numerică în ultimii 30 de ani – de la găzduirea a 42% din populaţie la 55%, ci mai ales pe aceea a banilor şi dezvoltării. În consecinţă, oraşele întineresc, iar cele mari şi foarte mari întineresc masiv, pentru că tinerii vin la studii şi nu mai pleacă după absolvire. Tot potenţialul lor creativ contribuie la dezvoltarea marilor oraşe şi sărăcesc în acelaşi timp – prin abandon – comunităţile de unde au plecat.

Pentru a avea o dimensiune mai clară a acestui fenomen, vă rog să citiţi topul primelor 10 oraşe din lume la nivel de PIB, gândindu-vă că împreună produc 9,7 trilioane dolari dintr-un PIB global de aprox. 79,8 trilioane.

Politicienii se gândesc doar la alegerile următoare, iar acest aspect al migraţiei este primul în mintea lor.

Toate aceste oraşe mari – şi nu doar ele – au beneficiat de migraţiile interne şi externe, care au realizat un uriaş brain-drain planetar, care are însă o singură direcţie: de la zonele şi statele prost guvernate la cele mai bine guvernate. Nu există excepţii de la această regulă: oamenii ştiu bine că nu trăiesc 1000 de ani sau mai mult: speranţa de viaţă de 80 de ani sau peste acest nivel apare doar în 30 de ţări. În acest context, direcţiile de migraţie pot fi urmărite şi sub acest raport: bună guvernare – speranţă de viaţă – părăsire ţări rău administrate, şi concluziile sunt uşor recognoscibile.

Şi atunci, care sunt efectele acestor migraţii pentru bună guvernare – atât interne, cât mai ales externe?

Vom identifica trei mari efecte şi le vom dezvolta după proporţiile unui text scris pentru un ziar, iar nu pentru o publicaţie ştiinţifică. Evident, sunt şi altele, de mai mică întindere, dar nu este locul să le analizăm aici.

Primul efect este cel mai previzibil şi uşor observabil inclusiv de către grupul cel mai puţin intelectualizat al planetei: politicienii. După cum spunea Churchill, oamenii de stat sunt cei care se gândesc la generaţiile care urmează, iar politicienii doar la alegerile următoare; prima categorie este foarte redusă numeric, dar cu largă perspectivă intelectuală, însă a doua reprezintă cauza migraţiilor interne şi internaţionale, care astăzi au ajuns la 258 milioane de oameni pentru aspectul său extern în anul 2017. Despre migraţia internă este greu să avem date clare, dar un link despre India – pe care îl putem lua estimativ pentru alte ţări – spune că migraţia internă atinge 139 milioane loc., la o populaţie de 1,33 miliarde loc. 

Acest prim element este schimbarea configuraţiei circumscripţiilor electorale. După cum spuneam, politicienii se gândesc doar la alegerile următoare, iar acest aspect al migraţiei este primul în mintea lor. Logic, îmbătrânirea oraşelor mici şi a satelor schimbă modul de a vota la nivel de prezenţă efectivă la urne, precum şi distribuţia de voturi pe partide şi curente ideologice. De asemenea, marile oraşe îşi schimbă şi ele tipologia de vot, iar cu cât sunt mai internaţionale, cu atât mai profunde sunt modificările.

Pentru partidele slabe sub aspectul elitelor intelectuale şi morale cucerirea localităţilor mai sărace devine o obligaţie primordială, pentru că acestea sunt mai uşor de cucerit prin mesaje electorale care subliniază puternic dimensiunea economică şi aceea de transfer de resurse către ele. Acestea sunt mesaje mai simple, mai puternice şi care nu pun în discuţie prea mult situaţia generală a societăţii – şi cu atât mai puţin dau explicaţii reale privind modul în care se va realiza după alegeri acel transfer de resurse de la comunităţile mai bogate către cele mai paupere.

În acelaşi timp, structura demografică a oraşelor mari se schimbă în timp, şi devine mai tânără, dar şi mai complicată sub aspectul multitudinii de opţiuni ale celor ce produc majoritatea PIB-ului. Chiar dacă unii fac pe miraţii sau ultragiaţii, este o dorinţă psihologică normală şi veche de când lumea ca omul să dorească să aibă beneficii administrative într-un grad cât mai apropiat de contribuţia pe care el o oferă prin munca sa. De aceea, cei care creează mulţi bani în economie vor ca proporţia transferurilor financiare să urmărească mai mult rezultatele efective ale muncii, iar mai puţin alte criterii nu doar la nivel local, ci şi naţional.

Toate aceste oraşe mari – şi nu doar ele – au beneficiat de migraţiile interne şi externe, care au realizat un uriaş brain-drain planetar, care are însă o singură direcţie: de la zonele şi statele prost guvernate la cele mai bine guvernate.

Omul politic care înţelege acest mod de judecată al marilor oraşe îşi asigură o carieră mai lungă. Noile generaţii sunt mult mai puţin indulgente cu politicienii care consumă resurse fără să ofere/dezvolte moduri noi de creştere a bunăstării şi confortului personal de la nivel de lejeritate a traficului la calitatea actelor medicale sau de educaţie în acele localităţi. De câte ori vor ocazia îşi vor manifesta public şi cât mai zgomotos dezaprobarea: concertele sau alte momente unde pot fi mii de oameni se vor dovedi fatale pentru politicienii incompetenţi. Şi acest lucru este decisiv pentru că este clar că în această ofensivă globală a urbanizării, conducătorii marilor oraşe au şanse mari şi pentru cariere la nivel naţional – sau nu le mai au deloc.

Al doilea efect este unul civilizaţionalo-cultural şi – în anumite proporţii – lingvistic. Este specific mai ales migraţiei internaţionale, şi el se bazează mai întâi pe împrumuturi lingvistice din limba ţării în care se trăieşte. Ele pătrund apoi în familia omului care trăieşte în străinătate, şi pentru că îşi va aduce din când în când rudele să îl viziteze – sau să lucreze cu el. Dar prin aceste vizite se întăreşte şi transferul civilizaţional, pentru că astfel poveştile pe care le spune când îşi vizitează familia rămasă în ţară încep să fie uşor verificate şi de ceilalţi membri ai familiei.

Toţi pot astfel să compare modurile generale de funcţionare şi amenajare a oraşelor, precum şi alte aspecte generale ale vieţii – de la cum funcţionează serviciile administrative la tipurile de desfăşurare a campaniilor electorale. Nu trebuie să se aştepte nimeni la schimbări instantanee – dar asta nu înseamnă că ele nu se produc şi că este posibil să fie împiedicate cumva. Aceste modificări civilizaţionale pot fi cel mult încetinite, dar în nici un caz oprite, oricât şi-ar imagina vreun lider politic că dezactivarea internetului va ajuta al acest scop. Dimpotrivă: transferul civilizaţional se petrece cu mai mare forţă tocmai când – în raport de migraţia internaţională – statul care este părăsit de tot mai mulţi cetăţeni începe să instaleze obstacole în calea menţinerii legăturilor dintre familiile separate.

Subliniem şi repetăm: transferul civilizaţional este inevitabil, iar acesta este specific şi migraţiei interne: dintotdeauna centrele mai puternice financiar au influenţat mii de kilometri pătraţi în jurul lor, iar fie mie de dolari per capita în plus înseamnă forţă de decizie asupra altor comunităţi cu grad mai redus de bunăstare. Tinerii învaţă în acele oraşe mari lucruri noi şi le „predau şcolăreşte“ rudelor şi persoanelor din cercul de apropiaţi rămăşi în comunităţile natale – iar logica transferul civilizaţional este aceeaşi şi în migraţia internă, lipsind doar împrumuturile lingvistice.

Cel care câştigă mai mult şi îşi poate permite să trimită bani acasă o face, transformându-i pe cei rămaşi în statul mai puţin dezvoltat economic în semi-subordonaţi.

Al treilea efect este mai insidios, dar la fel de puternic şi totalmente implacabil. Concret, migraţia bazată pe fuga de reaua/proasta guvernare îi conduce pe oameni în alte locuri mai bine conduse, unde salariile sînt mai mari. Dar deţinătorii de salarii mai mari dobândesc putere mai multă nu doar civilizaţional în grupuri sociale largi, ci mai ales în propriile familii.

Concret, într-un sistem social stabil, membrii în vîrstă ai familiei sunt „capii“ acesteia, nu doar prin autoritatea anilor acumulaţi, ci şi pentru că au avut timp să dobândească mai multe resurse patrimoniale/financiare. Repet şi subliniez: sistem social stabil. Totuşi, cei care pleacă în aceste migraţii nu fac altceva decât să schimbe din temelii sistemul propriei familii. Evident, ei pleacă pentru cun trai mai bun – nu doar pentru ei, ci şi pentru cei rămaşi acasă. Transferul global de bani către ţările cu venituri mai reduse a atins nivelul oficial estima de către Banca Mondială de 466 miliarde dolari în anul 2017 – dar sumele care ajung pe căi nebancare nu sunt mici.

Toate aceste transferuri de bani au însă acelaşi temei economic: cel care câştigă mai mult şi îşi poate permite să trimită bani acasă o face, transformându-i pe cei rămaşi în statul mai puţin dezvoltat economic în semi-subordonaţi. Chiar dacă efectul nu este totalmente direct şi nu se manifestă instantaneu, întreaga familie cunoaşte de unde vin banii, iar acest lucru modifică ierarhiile de putere. Bătrânii nu mai sunt atât de înţelepţi, nu mai sunt atât de bine conectaţi la resurse şi adaptaţi la schimbările sociale. Tinerii membri a familiei – peste 3,4 miliarde de locuitori ai planetei au sub 40 de ani – care au plecat însă îşi „spală din păcate“ prin aceste transferuri, care reprezintă un tratament medical mai bun pentru părinţii rămaşi, o şcoală mai bună pentru rudele mai tinere etc. Poate fi ignorată această putere nouă într-o familie? Cu siguranţă, nu – pentru că orice oprire a transferurilor poate însemna aruncarea în sărăcie sau reducerea importantă a standardului de viaţă.

Evident, la un moment-dat şi membrii plecaţi ai familiilor îşi dau seama de această putere şi încep uşor-uşor să şi-o manifeste, favorizându-şi vreo rudă mai mult decât pe alta. Însă în acelaşi timp şi celelalte forme de transfer – civilizaţionalo-cultural şi demografic-electoral – acţionează asupra întregii familii.

Practic, cel plecat din ţară începe nu doar să fie influenţat civilizaţional şi cultural de statul în care locuieşte, dar începe să compare realităţile celor două lumi şi trage concluzii. Rezultatul acestui bilanţ comparativ se traduce în raport de puterea pe care o dobândeşte în timp în propria familie, el începând să îi influenţeze acesteia şi opţiunile economico-social-politice.

De la sugestia opţiunilor de vot în familie până la încetarea transferurilor de bani faţă de membrii care nu îi acceptă ideile nu mai este decât un pas, pe care un om plecat la muncă grea în afara spaţiului social natal – fie în propria ţară, fie în străinătate – îl va face. Va merge pe această direcţie a influenţării politice şi electorale a familiei sale tocmai pentru că ştie cu ce sacrificii îşi câştigă acei bani.

Vai de statul care încearcă să blocheze aceste transferuri de bani! Fiecare familie va înţelege perfect raţional că guvernarea se transformă în inamicul ei personal şi direct, şi nici un argument nu este valid în cazul vreunei forme de restricţionare/blocare – şi familia are dreptate 120%. Singură doar buna guvernare poate atenua presiunea civilizaţional-financiară care vine alături de acele transferuri, dar nu o poate bloca şi cu atât mai puţin nu o va putea înfrânge.

FOTO: Guliver/ Getty Images

În plus, mai apare o particularizare legată de situaţia demografică a unui stat în sine. Când acela este pe creştere de populaţie, migraţia externă ajută la decongestionarea umană a localităţilor şi oferă o contribuţie financiară majoră pentru dezvoltarea individuală a familiilor. Totuşi, faptul că există creştere demografică ajută şi la crearea locurilor de muncă, ceea ce se traduce în creştere economică sigură. Ca exemplu oferim situaţia Filipinelor, stat care are creştere demografică şi o importantă migraţie externă – în ultimii ani creşterea economică anuală a fost de 6% sau chiar mai mult, după datele din World Factbook.

Marea schimbare socială, economică, tehnologică şi mentală pe care o trăieşte umanitatea este unică în istorie şi inevitabilă, se pare – ea poate fi blocată doar de lideri cu probleme mentale, prin declanşarea unui război mondial.

Însă în statele care nu au creştere demografică, ci sunt în scădere, migraţia internă şi externă creează sub influenţa acestor mari trei efecte un rezultat specific, în care puterea economică începe mult mai direct să dorească schimbarea social-economică şi politică. Aceasta, pentru că transferurile de bani ale acelor oameni plecaţi ajută la menţinerea inclusiv a sistemelor de pensii şi de ajutoare sociale către categoriile mai vulnerabile. Dacă guvernele doresc să provoace acei migranţi interni şi externi ar fi mai bine să nu o facă, deoarece ele nu pot oferi nimic – în realitate, tocmai din cauza incompetenţei şi relei lor administrări acei oameni au plecat.

Transferul de putere din interiorul familiilor – cu toate efectele sale civilizaţionale şi electoral-politice în ţările aflate în scădere demografică este mai mult decât implacabil. El se manifestă cu atâta forţă încât nici guvernele nu pot să reacţioneze cumva, pentru că întreruperea acelor transferuri de bani au ca efect paralizarea în mare măsură a circuitului economic, care nu îşi poate găsi pe plan intern modalităţi de înlocuire a sumelor ce nu mai vin. Cine este vinovat pentru acele perturbări? Evident, doar guvernul.

Practic, se va ajunge la o comparaţie între sumele de bani pe cap de locuitor pe care îi poate oferi guvernul prin organizarea pe care o oferă societăţii şi economiei naţionale, pe de o parte, şi ce venituri pot oferi acei migranţi interni şi externi per capita. Şi, evident, cine poate oferi mai mult va câştiga, mai devreme sau mai târziu.

Marea schimbare socială, economică, tehnologică şi mentală pe care o trăieşte umanitatea este unică în istorie şi inevitabilă, se pare – ea poate fi blocată doar de lideri cu probleme mentale, prin declanşarea unui război mondial. Dar la nivelul fiecărui stat procesul acesta este totuşi implacabil, şi rezultatele finale se vor traduce şi pe plan electoral. Migraţia – în special aceea externă – este atât un simptom, cât şi un factor al acestei uriaşe şi invincibile schimbări.

Depinde de oamenii politici să gândească modul în care statele lor pot beneficia de toţi aceşti factori ai schimbării. Modelele bunei guvernări – întotdeauna bazate pe legalitate, pe muncă, pe autodisciplină, studiu intens şi eleganţă – sunt astăzi uşor de cunoscut şi, de aceea, din ce în ce mai uşor de reprodus.

Dacă însă politicienii şi guvernele nu vor dori să facă o schimbare benefică – în sensul acelor modele de bună administrare şi guvernare – forţe mai puternice decât voinţa lor internă/naţională vor acţiona decisiv pentru aplicarea acelor modele pe care fiecare membru al societăţii le doreşte, iar fiecare familie va acţiona instinctiv în acest sens. De aceea, migraţia şi efectele sale asupra puterii în familii devine un factor major al prefigurării viitorului în fiecare societate, pentru că de acolo vor veni în final marile direcţii de schimbare la nivel de naţiuni şi continente.

Poate că politicienii vor gândi mai mult şi vor acţiona în sensul bunei administrări, al legalităţii, onoarei, moralei, eleganţei şi educaţiei – pentru că altă opţiune nu poate exista: nu poţi să te opui niciodată pe termen lung celor care au simultan mai mulţi bani şi un grad mai ridicat de cultură. Chiar dacă uneori politicienii incompetenţi şi rău-voitori mai blochează o perioadă aceste schimbări, prin inevitabilitatea lor ele nu doar că elimină în final orice opunere, ci şi pedepsesc crunt pe cei care nu pricep contextele generale în care umanitatea acţionează la nivel global, continental şi naţional.