La Ateneul Român, eveniment Rahmaninov - Poulenc

Cum ne-a obișnuit conducerea Filarmonicii bucureștene în ultima vreme, adică de trei ani, stagiunea de abonament se desfășoară atractiv din punct de vedere al programărilor și interpreților. Și nu numai cea destinată subscribenților cu prezențe regulate. Rezultantele se regăsesc într-o calitate sporită, remarcabilă, în progres constant și se pare că asistăm la debutul unei ere de excepție. Nu e mult spus, nu trebuie să ne ferim de sintagme majore. Vom observa.

          În prima decadă a lunii mai, cele două seri simfonice au fost dedicate lui Serghei Rahmaninov și Francis Poulenc prin „Concertul nr. 2 în do minor pentru pian și orchestră, op. 18”, respectiv opera „La voix humaine” („Vocea umană”) FP 171, tragedie lirică într-un act după un monolog de Jean Cocteau.

La pupitrul Orchestrei Filarmonicii George Enescu s-a aflat dirijorul francez Quentin Hindley, 46 de ani, care i-a avut drept soliști pe pianistul Daniel Ciobanu, 34 de ani, respectiv mezzosoprana canadiană Michèle Losier, 47 de ani.

Monument al romantismului târziu impregnat cu tematici naționale, popularul concert, piatră de încercare a multor maeștri ai claviaturii, a adus prin lectura tânărului și valorosului Daniel Ciobanu, forța și virtuozitatea angrenării în portative, poetica și pasiunea epocii. Acordurile introductive (Moderato) au conferit greutate și solemnitate imagisticii dangătelor de clopot ce au prefigurat tema unor violine și viole omogene, compacte în avalanșele de sunete pline de inflexiuni, prefațatoare a perlaturilor și farmecului de finețe venit dinspre instrumentul solist. La rândul lor, pachetele corzilor grave au descris seducător fluxul melodic, în timp ce culminațiile tranșante au alternat cu sentimentele de reverie zămislite prin delicatețe de tușeu, mergând până la accelerările finale ale mișcării prime. Orchestra a încercat dominația dar raporturile cu pianul au fost bine stăpânite de dirijor.

În partea a doua, Adagio sostenuto, impecabili suflători, flaut, clarinet, au născut tema principală în însoțirea eterată a pianului, a rafinaților cordari. Sentimentul romantic s-a făcut perpetuu simțit, amplificându-se prin atingerea clapelor, pentru a se restrânge apoi și a sfârși într-o topitură demarată virtuozistic, cu agilitate, în creșteri și descreșteri bine sprijinite de viorile prime, totul încheiat străveziu, într-o spațialitate transparentă. O îmbinare fluidă între pianul solist și instrumentiști.

Atacată aproape direct, lansată în torente impresionant conduse în rubati de extracție romantică ce au deschis porțile temei expuse exemplar de oboi și viole, ultima secțiune Allegro scherzando a făcut să se simtă combativitatea pianului în cavalcade demonstrative ale unei tehnici exemplare. Tumultul a dominat, iar simfonismul din orchestră a desăvârșit climaxul. Și din nou cordarii monolitic sudați au expus tema preluată captivant de solist în sonorități catifelate urmate de tornade de intensă expresie. Poezia s-a simțit peste tot, în timp ce virtuozitatea pianistică a lui Daniel Ciobanu a încheiat grandios majestuosul opus, fixând o lectură de memorat.

Emoție trepidantă

După pauză, reprezentată teatral clasic într-un decor minimal plasat lângă podiumul dirijorului... un fotoliu, o masă, câteva cărți și telefonul cu fir, monodrama „Vocea umană” a avut în cântăreața-actriță Michèle Losier o interpretă măiastră. Fără o mizanscenă datorată unui regizor, artista a autografiat practic întreaga dramaturgie a tragediei lui Jean Cocteau transpusă muzical de Francis Poulenc, cu o dăruire vocal-scenică rară, printr-o intensitate a trăirii fiecărei fraze cântate, fiecărui cuvânt rostit, printr-o seducătoare expresivitate de atitudine, comunicând fascinant întregul evantai de sentimente al eroinei.

Să amintesc cu emoție. Este vorba de un monolog, de ultima convorbire telefonică a unei doamne fără nume cu fostul iubit ce o părăsise, motiv din cauza căruia, cu o seară înainte, avusese o tentativă de suicid. De fapt opera este în esență o declarație de dragoste expusă de eroină cu glas dulce și calm, cu tandrețe și alternanță de stări, de amintiri duioase și adresări energice, deși clipele de dialog erau numărate, cu finalitate limpede și ireparabilă. Despărțire după o relație de cinci ani. Urmare exclamației aproape ca un strigăt, repetatul „Te iubesc...”, delicat și diafan, mângâietor și nostalgic, aproape stins, a încheiat tulburător opusul.

Michèle Losier este o mezzosoprană lirică „înaltă”, cu tente sopranile și timbralitate prețioasă, de culoare vocală suficient de rotundă și articulată spre a contura un personaj tânăr (cum cere compozitorul în Notele pentru interpretarea muzicală din debutul partiturii), dar care conferă un anume grad de maturitate și experiență personajului său, ceea ce mi s-a părut potrivit. Glasul se remarcă prin perfectă omogenitate pe ambitus, prospețime, inspirarea naturaleții, sunetele grave nu au rezonanțe dramatice „de piept”, sunt moi și caline, iar cele acute (până la Do natural), ca întregul registru de voce, au strălucire și penetranță în sală, expunând armonice sonore nobile.

Interpretativ, frazarea acoperă o mare varietate de nuanțe de la desfătarea adresărilor tandre la tristețea unor recunoașteri dureroase, de la febrilitatea așteptării reluării convorbirii după întreruperile tehnice intempestive la energia unor replici, de la sonorități destinse în pianissimo la violența unor confesiuni de care se simte revoltată, de la cochetării la sensibilități surprinzătoare.

Legato-ul puținelor începuturi de arii ademenește, mlădierile vocii încântă și înduioșează, pasajele dramatice răscolesc spiritul, construcția mărturisirii încercării de sinucidere, de la sunete tainice ce merg prin crescendo până la expunerea supliciului trăit, înlăcrimează. Adaug neliniștea ce ajunge la disperare că fostul iubit ar putea întrerupe convorbirea și ruga fierbinte ca acesta să nu tragă cu viitoarea soție la același hotel din Marsilia în care fuseseră ei doi... Momente de neuitat.

Prestația uimitoarei Michèle Losier ar merita o analiză măsură de măsură, într-atât de divers și expresiv declamă și cântă, răscolind auditoriul.

Nu-l uit pe dirijorul Quentin Hindley, care în fața unei orchestre aflate în seară fastă a punctat intervențiile instrumentale așa cum a scris compozitorul, acordând întâietate solistei dar cu sublinieri colorizate, de adâncă substanță, ale atmosferei. Plus dăruind ansamblului senzualitatea solicitată de Francis Poulenc în Nota din pagina a doua a partiturii.

Prin „La voix humaine” au fost patruzeci de minute de emoție trepidantă care au încheiat un concert–eveniment de ținută europeană. Cel puțin.