Între un poet şi un teolog

Zilele trecute, la această rubrică, un teolog s-a simţit dator să dea replica unui poet apreciat, care susţinuse printre altele că, în prezenţa lui Dumnezeu, prin slujitorii săi, Biserica română mai şi greşeşte. M-am regăsit cu totul în articolul poetului, care m-a surprins plăcut cu argumentaţia sa desenată de o peniţă bine ascuţită.  Teologul şi-a apărat cu onestitate breasla, gest onorabil, dar nu m-a convins.

Apoi, am intrat în hora comentatorilor, o armată de oameni inteligenţi şi informaţi, cu care am dansat până am transpirat. Aceştia s-au dovedit a fi împărţiţi în două, unii de partea poetului, alţii de cea a teologului.

Mai la vale, am citit Comunicatul de presă al Bisericii Ortodoxe Române, parcă puţin speriată, cu un text prea lung şi neconvingător în percepţia mea, în legătură cu modul corect, exact, echitabil în care ar fi colectaţi banii pentru drepturile salariale către slujitorii respectabilei instituţii. Ideea de bază promovată: lumea bisericii trăieşte greu, iar afacerile de care se ocupă aceasta mai vârtos ca niciodată (de unde vine şi porecla sa de ”SRL”), la întrecere cu mediul privat, ar fi tot în folosul naţiei române. În consecinţă, noi ar trebui să fim mai înţelegători, mai toleranţi, mai miloşi, chiar mai milostivi.

Din cunoştinţele mele modeste, din precizările Comunicatului, dar şi ca urmare a relaţiei pe care am avut-o cu mai mulţi preoţi, unul dintre ei – vecinul meu, eu ştiu că bugetul unei familii conduse de un om în sutană este asigurat din trei părţi: de la stat, adică de la noi, de la bugetul BOR, dar şi din partea enoriaşilor, adică iar de la noi.

De regulă, un preot alcătuieşte un consiliu parohial, transformat ad-hoc într-un fel de mini-guvern pentru localitatea respectivă, care conduce comunitatea, neoficial, în paralel cu primarul de rigoare. Aşa cum Guvernul Ponta 2 stabileşte noi impozite, consilierii parohiali, de regulă oameni apropiaţi sufleteşte de şeful lor, uneori chiar prieteni, stabilesc nivelul unor dări pe care enoriaşii trebuie să le achite în folosul bisericii, care, dacă nu e construită de Gigi (Becali), trebuie mereu reparată, renovată etc.

Nu de puţine ori, aceste dări sunt exagerate, iar sătenii se plâng unii altora, dar, de unde au, de unde n-au, oameni ”cu frica lui Dumnezeu”, le achită într-o sfântă tăcere.

Tot preotul stabileşte, împreună cu alaiul lui de consilieri, fără a ţine cont de recomandările sus-puşilor, cât trebuie să plătească uscăţivul enoriaş la un botez, la o nuntă, dar mai ales la o înmormântare, tot mai frecventă în ultimii ani, după ce ne-a năpădit criza, anunţată de politicieni numai după ce au câştigat alegerile, fără să mai streseze din timp cu veşti proaste electoratul, aflat în drumul său către binefăcătoarele urne. La fel se întâmplă cu preţurile şi atunci când vrei să cumperi un loc de veci.

Aceste ”taxe” se află într-o continuă creştere, respectând întru totul evoluţia galopantă a inflaţiei. Uneori se dau chitanţe, alteori nu. Informaţiile de acest gen nu mai ajung la Curtea de Conturi, care ar trebui să lucreze încă un secol, cu o schemă lărgită, pentru a descoperi toate furturile din România, dar numai în caz că acestea ar fi stopate astăzi.

Banii adunaţi de la cei care râd sau plâng cu zel, în funcţie de împrejurare, sunt introduşi în părţile laterale ale burţii, de regulă proeminentă, în două buzunare care se continuă îndrăzneţ până spre genunchi.

Undeva, în judeţul Giurgiu, am cumpărat 1000 de metri de grădină cu o căsuţă ceva mai mică decât bojdeuca lui Ion Creangă, lângă o biserică. Preotul, un tânăr care cântăreşte vreo 130 de Kg., m-a întrebat din prima zi: ”Vă văd un bun credincios. Nu donaţi această grădină bisericii?” Abia venit şi el în acel sat, voia să îşi facă o casă parohială şi nu avea unde.

Mai târziu, am observat în curtea bisericii şi pe drumurile laterale numeroase maşini luxoase, din care coborau mai ales doamne cu tocuri înalte, care veneau la preot pentru diverse servicii religioase, în urma cărora ar fi trebuit să se vindece de tiroidă, să rămână însărcinate, să le dispară atacurile de panică etc. Aceste vizite erau urmate, uneori, de T.I.R.-uri încărcate cu diverse materiale de contrucţii, reprezentând donaţii în folosul bisericii. După ce şi-a construit un birou-bar în curtea parohiei, peste câteva morminte la care nu mai venise nimeni să aprindă o lumânare de ani de zile, după ce şi-a ridicat o vilă pe malul Argeşului, preotul a încetat să mai vindece lumea de tiroidă şi să scoată diavolul din trupul oamenilor.

A rămas, totuşi, cu un obicei: când merge cu aghiazma prin casele oamenilor, dacă gazda face imprudenţa să scoată din buzunar două-trei bancnote, din care alege una pentru preot, acesta îl opreşte brusc pe enoriaş: ”Ai greşit!”. Apoi, alege bancnota cea mai mare: ”Aceasta mi se cuvine mie!”.

M-a invitat odată la un grătar cu carne de porc din curtea personală. Am refuzat. Ştiam că animalul sacrificat fusese crescut cu pâine, cozonac, colaci etc., toate primite de la credincioşii din sat, după ce au fost sfinţite.

După o asemenea experienţă, fără să recurg la alte numeroase exemple de corupţie sau consum de băuturi alcoolice, de scandaluri sexuale şi comportament vulgar,  am hotărât ca dialogul meu cu Dumnezeu să aibă loc în mod direct, fără intermediari, nişte oameni păcătoşi la fel ca mine, doar că eu nu am o sutană şi un patrafir plătite din banii statului, adică ai noştri. E un punct de vedere, poate vulnerabil.

Mă aflu la mijloc, între pledoaria unui poet, şi cea a unui teolog. Cu voia dumneavoastră, fără a susţine că toţi preoţii sunt ca vecinul meu, voi rămâne în tabăra poetului. Când vreau să mă ”spăl” de imagini ca cele despre care am făcut vorbire, mai ales vara, plec în satul meu moldovenesc, unde Dumnezeu mi-a dat un preot de toată isprava.

Dacă nu se află în biserică, e la câmp, unde prăşeşte porumbul, răsădeşte legume, culege via, dar ce nu face? Când ne aşezăm la masă, îi place să se mândrească cu tot ce e făcut de mâna lui. Deci, nu sunt toţi preoţii ca vecinul meu. Mai sunt şi excepţii. Să nu îl mâniem pe Cel de sus!