Dilema NATO de la Vilnius: cum să poziționeze Ucraina și în afară, și înăuntru în același timp

La Vilnius, peste câteva zile, Alianța Nord-Atlantică va trebui să ofere Ucrainei un răspuns deopotrivă moral și realist, solidar și fezabil, încurajator și credibil. Nu va fi simplu să găsească o formulă politico-militară care să întrunească toate aceste condiții, dar nici imposibil.

Așteptările și sensibilitățile Kievului sunt mari, după cum mari sunt și reținerile statelor membre de a își asuma riscul intrării în război cu Rusia. Obiectivul acestui Summit nu este doar fotografia de grup cu președintele Zelenski încadrat de cei 31 de șefi de stat și de guvern ai statelor membre – este importantă și aceasta, dar nu suficientă. Iar dacă tenacele Volodimir Zelenski nu va accepta până la urmă gestul superficial de a face doar poza de grup, fără primirea unor garanții, refuzând până și aparența că Ucraina, iată, este „primită în Alianță” în mod simbolic, într-o fotografie, semnalul venit din Lituania ar fi de-a dreptul dezamăgitor. Ceva substanțial, consistent, convingător, trebuie așadar să se decidă la Vilnius.

Liderii occidentali vor trebui să definească o soluție de compromis, o soluție funcțională, care să exprime două lucruri diferite și aparent contradictorii, în același timp. O soluție care să fie, totuși, coerentă și articulată. O echilibristică fină între ceea ce se poate și ceea ce nu se poate face acum, dar care să nu păcătuiască prin mesajul cu două fețe, din care fiecare să înțeleagă ce dorește, prin caracterul vag sau prin lipsa de angajament față de victima agresiunii Moscovei.

Pe de o parte, NATO va trebui să formuleze în termeni eleganți, dar cât se poate de clari, că Ucraina nu poate adera la Alianță în plin război cu Rusia și deci nu poate beneficia în prezent de garanțiile art. 5 al Tratatului de la Washington, având trupe de ocupație pe teritoriul ei. S-ar fi putut face acest pas decisiv în 2008, la Summitul NATO de la București, când SUA au propus invitarea Ucrainei și Georgiei, dar Franța și Germania s-au opus, pentru a menaja sensibilitățile Rusiei (oficial, s-au opus din motive de neîndeplinire a criteriilor), ratându-se astfel „mica fereastră de oportunitate istorică” pentru a evita invadarea Georgiei și Ucrainei de către Rusia. Acum este prea târziu sau prea devreme ca Ucraina să primească invitația de aderare la Alianță, în funcție de reperul la care ne raportăm evaluarea.

Războiul trebuie să se încheie și să aibă o soluție clarificatoare asupra conflictului, inclusiv din punct de vedere teritorial. Se pare că președintele Zelenski și echipa de la Kiev știu deja acest principiu și au acceptat o realitate evidentă. Dar asta nu rezolvă dilema de fond a relației NATO-Ucraina, o relație încărcată de povara culpei morale și politice a Europei de Vest privind menajarea prelungită a regimului Putin, dar în curs de remediere după sprijinul substanțial acordat Ucrainei în război.

Pe de altă parte, Summitul de la Vilnius va trebui să dea Ucrainei semnalul suficient de convingător că aliații occidentali o susțin ferm în continuare și îi conturează de pe acum o perspectivă de securitate acceptabilă, într-un orizont de timp rezonabil (3-5 ani), fără să o mai ducă cu vorba, așa cum s-a întâmplat începând cu Summitul de la București, din 2008 încoace. Pe scurt, semnalul că Ucraina va adera la NATO.

Se pot oare reconcilia toate principiile și considerentele de mai sus, fără să rezulte că Ucraina ar fi abandonată în război, pe fondul unei eventuale lașități a democrațiilor occidentale care se apropie de alegerile din 2024, dar în același timp fără să i se dea acum invitația de aderare? Poate fi Ucraina și înăuntru, și în afara Alianței?

Cum va reacționa și cum va primi președintele Zelenski soluția de compromis? Dar Rusia și Putin? Vor vedea rușii în formula adoptată un succes al dorinței lor de a ține Ucraina în afara NATO sau, dimpotrivă, semnalul indubitabil că Ucraina va intra la un moment dat în NATO?

Cuvintele contează. Nu e totuna cum spui lucrurile și cum așezi în pagină intențiile de viitor, făcându-le să pară fie angajamente credibile, fie doar o nouă eschivare și amânare.

Decizia esențială și crucială pentru Europa de Est se apropie. Indiferent de formulările diplomatice și de termenul de aplicare, decizia politică nu poate fi decât Da sau Nu. Nu trebuie să se întâmple anul acesta sau anul viitor, dar trebuie să fie clar dacă se merge pe această idee sau pe o altă soluție.

Primirea Ucrainei în NATO înseamnă responsabilitatea de a înfrunta Rusia agresoare și de a-i spune limpede dictatorului Putin că Vestul nu se teme, alegând să meargă mai departe cu angajamentul de a integra națiunile democratice și suverane care vor să i se alăture. Înseamnă nerecunoașterea unei sfere de dominație a Rusiei în spațiul fostei Uniuni Sovietice. Înseamnă respingerea imperialismului rusesc.

Neprimirea Ucrainei înseamnă cedarea în fața șantajului, războiului, amenințării, înseamnă acceptarea jocului de putere al lui Putin, adică prevalența cinică a „dreptului forței în fața forței dreptului”, antiteza violentă a ordinii internaționale bazate pe reguli, care fusese sistemul promovat de Occident până acum.

La Vilnius, în jurul mesei rotunde, se vor ciocni neoidealismul generat în spațiul democrațiilor euro-atlantice de invadarea neprovocată și nejustificată a Ucrainei, cu pragmatismul adaptativ care persistă în unele guverne occidentale. Ambele curente au susținători și reprezentanți semnificativi, fiecare cu argumentele și contraargumentele lor.

Știm, desigur, că există multiple alte probleme în afara războiului din Ucraina, cărora guvernările din Vest trebuie să le facă față în prezent – în SUA, în Franța, în Germania, în Marea Britanie, în Olanda, în Italia etc.

Știm ruptura tot mai clară a Ungariei față de valorile, obiectivele și politicile UE și NATO și apropierea Budapestei de Moscova și Beijing. Dacă ratificarea aderării Suediei nu au votat-o politicienii unguri de mai bine de un an, greu de crezut că vor fi de acord rapid cu aderarea Ucrainei, cu care Budapesta are o relație în cel mai bun caz rece, dacă nu ostilă.

Știm că economii mari ale Europei de Vest, în special Germania, Franța, Olanda și Italia aveau interese comerciale și investiționale importante legate de Rusia și că, probabil, își doresc o „normalizare” cât mai rapidă a relațiilor cu Rusia.

Știm că 2024 va fi un an electoral complicat în SUA, UE și Marea Britanie iar electoratul și politicienii se concentrează cu prioritate pe agenda economică și socială internă.

Știm că opinia publică occidentală nu dorește război și respinge soluțiile militare, pronunțându-se de principiu pentru soluții diplomatice, bazate pe negocieri. Există, ce-i drept, susținere majoritară pentru Ucraina în toate țările Alianței, dar susținerea nu este nici necondiționată și nici nelimitată și, în plus, timpul o poate eroda, apărând „oboseala” față de războiul din Ucraina.

Știm că, fără unanimitate între statele membre, o decizie majoră a NATO privind Ucraina nu este posibilă.

Luând în calcul realitățile de mai sus, o primă evaluare a contextului Summitului de la Vilnius ne sugerează că se va încerca un compromis între neoidealismul bazat pe valori morale și pragmatismul adaptativ bazat pe considerente electorale și strategice.

Compromisul de la Vilnius, în forma lui cea mai bună, ar putea însă, din informațiile existente până acum, să cumuleze următoarele trei decizii principiale:

1.      Ucraina va adera la NATO, după război.

2.      Posibila înființare a unui Consiliu NATO-Ucraina sau a unei structuri de colaborare intermediare, care să lucreze în comun și să monitorizeze reformele necesare din Ucraina, urmărind ceea ce cu ani în urmă se numea MAP (Membership Action Plan).

3.      Adoptarea unui Plan multianual de sprijin militar pentru realizarea inter-operabilității armatei Ucrainei cu armamentul, echipamentele și forțele NATO. De asemenea, ar viza continuarea transferului masiv de armament performant (inclusiv avioane de luptă, în lunile următoare) pentru forțele ucrainene.

Desigur, chiar și un asemenea pachet de decizii politice, dacă ar fi adoptat la Summitul de săptămâna aceasta, tot nu ar însemna că Ucraina va primi invitația de aderare la NATO. Strict din acest punct de vedere, cineva s-ar putea arăta dezamăgit.

Da, ar fi un compromis, dar ar fi „compromisul necompromițător”, cel care ridică la nivel maxim frontiera între ceea ce se poate face și ceea ce nu se poate face acum. Ar putea fi soluția credibilă și realistă, care reușește să poziționeze intermediar Ucraina, pentru această etapă istorică, deopotrivă în afara (juridic vorbind) și în interiorul Alianței (politic și militar), arătând că nu mai există drum de întoarcere în relația NATO-Ucraina.