Despre cum aruncăm banii în educaţie
0Văd, pe ştiri, ca în curând va fi posibilă acordarea tichetului de 50 de lei menit să „motiveze părinţii” să îşi trimită copiii la grădiniţă (Programul „Fiecare Copil la Grădiniţă”) valabil şi pentru copii mai mici de 3 ani. Chestiunea asta e văzută ca un mare succes a celor de la OvidiuRo şi o mare reuşită a celor din Guvern.
Cum săptămâna trecută am fost pe teren, în judeţul Bacău, şi am vizitat câteva comunităţi super amărâte (judeţul fiind unul dintre cele mai sărace din România) care sigur vor beneficia de prevederile acestei minunate legi, vreau să vă împărtăşesc câteva dintre ideile care îmi străfulgerau mintea la citirea mai sus-menţionatei măsuri:
În respectiva localitate există un sat unde toţi locuitorii sunt romi. Ca să ajungi la ei, trebuie să urci un deal, destul de abrupt. Urmează un mic drum pietruit şi mai apoi treci printr-o pădure. Comunitatea (satul) care are vreo 800 de suflete, este destul de săracă şi cu mulţi copii mici, aşa cum şade bine atât celor mai sărmani cât, mai ales, romilor-sărmani. Şcoala, cu tot cu grădiniţă, are maxim 120 metri pătraţi. Pentru că nu are loc pentru toate cele 5 clase (câte o clasă pe nivel de la pregătitoare la clasa a IV-a) s-a „improvizat” o clasă pe holul micii căsuţe ce se numeşte şcoală.
Coordonatorul structurii (doar 2 cadre didactice erau prezente în momentul vizitei noastre – un învăţător şi „doamna de sport”) ne-a povestit că „acum e bine” şi că până de curând, atunci când ploua, le curgea apa în clasă. Toate cadrele didactice sunt suplinitoare (excepţie învăţătorul care ne este ghid) şi nu există nimic altceva decât nişte bănci şi o tablă. Îmi vine în minte şcoala descrisă de Creangă în amintirile sale şi mă abţin să nu mă uit după vreun Sfânt Niculae folosit in procesul educativ.
Rezultatele copiilor sunt foarte slabe (nici nu ar avea cum să fie altfel), bucuria majoră fiind să ştie să scrie şi să citească bine. În momentul în care am ajuns în şcoală, muzica romani răsuna dintr-o boxă obosită şi „toţi copiii prezenţi” (vreo 15) pregăteau un „moment artistic” ce va fi prezentat zilele următoare la un eveniment. După cum vă daţi seama, era cu dat din şolduri, bluza prinsă sub sâni şi multă veselie. Ce mă enervează cel mai tare când văd astfel de „acţiuni multiculturale” nu este neapărat faptul că toată lumea crede ca suntem buni doar la dat din şolduri, ci că „profesorul de dans” este un gadjo care nu are nicio legătura cu ceea ce înseamnă decenţa şi cunoaşterea dansului tradiţional rom.
Din clasa a V-a se duc în „şcoală mare”, adică aia din vale (vreo 4-5 km distanţă), şi rezultatele încep să fie şi mai proaste. Ni se spune că „vine microbuzul şcolar să îi ia şi să îi aducă” informaţie care contrastează puternic cu şirul de copii pe care îl vedem urcând dealul atunci când plecam. Întrebăm ce se întâmplă şi ni se răspunde că „microbuzul pleacă peste doua ore şi ei au terminat orele şi nu au mai vrut să aştepte”. Mai nimeni nu merge la liceu sau şcoală profesională (nu prea o fac nici românii din comună) şi cei care merg nu sunt dintre cei nevoiaşi pentru că aceştia nu îşi permit costurile navetei până la prima astfel de instituţie. Facultatea nu îşi găseşte o definiţie în capul vreunui copil, motiv pentru care nu prea avem astfel de exemple.
Grădiniţa, în care 40 de copii sunt înscrişi, are maxim 20 metri pătraţi. E mică şi întunecoasă şi nu este îmbrăcată decât cu un ochi de geam cu o arie de maxim 70 de cm. Grupa de dimineaţa şi grupa de după-amiază îşi desfăşoară activitatea în aceeaşi sală, însă am o bănuială că grupa de după-amiază nu prea se ţine. Prezenţi, la grupa de dimineaţa, sunt doar vreo 7 copii. Şi chiar dacă ar fi veni, jur că nu ar avea loc. Pe uliţă, la ora 11,00 când eram noi în vizită, erau vreo 10 copii cu vârsta „de grădiniţă”. Stăteau pe băncuţele din faţa caselor şi ne făceau cu mâna atunci când treceam pe lângă ei. Nu întrebăm de ce nu sunt la grădiniţă pentru simplu motiv că ştim că dacă s-ar duce, nu ar avea nici măcar aer să respire.
Mă gândesc la soarta pe care aceşti copii o au pecetluită din cauza unui sistem bolnav: sunt înscrişi la grădiniţa, şi unii chiar vin, însă primesc nişte servicii „educaţionale” de tot plânsul; sunt înscrişi, şi chiar se duc, în şcoală primară – însă vai de şcoala respectivă, se duc la şcoala secundară cu speranţa că, măcar acolo, vor învăţa să scrie şi să citească „ca lumea”. Acolo, din păcate, e punctul final al vieţii lor şcolare. Parte dintre ei vor fi clienţii perfecţi pentru programele de tip „A doua şansă” pentru simplu motiv că nu am fost în stare să le dăm o primă şansă reală. Mulţi dintre ei întră în cercul vicios al sărăciei condamnându-şi copiii la aceeaşi traiectorie de dezvoltare.
Le dăm în schimb tichete sociale să îşi trimită „sălbaticii” copii la grădiniţa. Inevitabil, mă gândesc la cât de departe de realitate sunt iniţiatorii acestui proiect atunci când cred că pot trata bolile grave din sistem cu banalul piramidon. Mă întristez când văd că acest program ne este vândut ca o soluţie la sărăcia existentă... Fac, mintal, un calcul: 40 de copii (câţi erau în grădiniţa vizitată) x 50 lei/ lună x 8 luni/ an (cât merg la grădiniţă) =16.000 lei an. Pentru 3 ani de grădiniţă înseamnă un efort bugetar de peste 10,000 de euro, doar pentru 40 de copii. Înmulţesc asta cu alte zeci de mii de copii aflaţi în aceeaşi situaţie şi văd dimensiunea banilor aruncaţi pe fereastră, bani ce ar putea fi cheltuiţi pentru a forma şi a atrage resursa umană de calitate mai ales în aceste şcoli sau pentru a asigura cadrul necesar creşterii calităţii sistemului educaţional românesc. Doar simpla „participare” la grădiniţă şi şcoală, nu rezolva în nici un fel problemele pe care aceşti copii le înfruntă în astfel de localităţi ci din contră, poate întări stereotipul conform căruia „este decizia lor să nu performeze”. În realitate, calitatea educaţiei în mediul rural-sărac din România, unde trăieşte aprox. 40% din populaţie, este cam cel descris de mine mai sus, iar „tratamentul” de care are nevoie nu este în niciun caz un program de tip „conditional cash transfer” ci un program de stimulare a dezvoltării resursei umane care provine din astfel de zone, inclusiv prin asigurarea unei tranziţii reale şi de calitate de la grădiniţă către primar-secundar-profesional/ liceal şi universitar.
Milioane de euro se aruncă pe apa sâmbetei. Nu sunt singurele. Însă sunt, poate, cele mai dureroase!