Ce citesc oamenii pe litoral şi cum se citesc în afara lui

O săptămână întreagă am scanat litoralul românesc obsedată de următorii dipoli: ce citesc oamenii de pe plajă, respectiv cum se citesc în afara ei. Totul depinde de pattern-uri estivale.Singura frântură de frumos am găsit-o la un bătrânel care pentru un pumn de monede schiţa portrete ca un zeu, măsurând cu privirea străinii pe care îi făcea ai lui. Acolo, în marea de oameni mai curând, fiinţa cu penel căuta să scoată frumosul din ei.

Natura a devenit o desfătare. Prea puţină artă, prea mult pretext, deci scopuri modeste şi mijloace înalte. Toate, de dragul celor aparent infinite, generoase, nepieritoare.

O săptămână întreagă am scanat litoralul românesc obsedată de următorii dipoli: ce citesc oamenii de pe plajă, respectiv cum se citesc reciproc oamenii în afara ei.

Lucrurile sunt, de fapt, dependente de pattern-uri estivale. Jumătate dintre cei măsuraţi de mine cu privirea aveau o carte la purtător pe care o şi „consumau”. Isabel Allende, Paulo Coelho şi Pablo Neruda: numai eu i-am zărit de cel puţin trei-patru ori, la persoane diferite. Fireşte, nu socotesc şi miopia pe care o port cu mândrie, deci şansele scanning-ului cultural sunt, din start, compromise. Recunosc ca mi-am făcut cruce când am zărit la cineva un Sadoveanu, din colecţia Biblioteca pentru toţi, cu un parfum de anticariat tradiţional, cu pagini gălbui şi cotropite de litere până în margini. Retroactiv, încă mă întreb de ce mirarea mea a înflorit din prima, inoculând un soi de prejudecată, distanţată de epopeea „Literaturii pentru toţi”.

Ceea ce e mult mai important este cum se citesc oamenii dincolo de cărţi.

Ghiceşti, într-un fel, că cei care preferă un anumit tip de lectură în spaţiul liber detonează orice preferinţă livrească în scopul unei izolări nu într-atât intelectuală, cât spirituală. Omul singur, cu cartea lui, dincolo de faptul că e înconjurat de zeci de suflete muritoare, şi-a creat universul său de recreere şi de izolare.

Există însă, „în larg”, şi lucruri mai puţin îmbucurătoare, de dragul esteticului şi al promenadei. Caleaşca trasă de un cal, de fiecare dată unul costeliv şi chinuit în diagonalele staţiunilor, pentru curse remunerate piperat, în vreme ce singura lui masă e un pumn de furajere scos dintr-un sac anemic, te face să te gândeşti de două ori dacă nu cumva trage mai curând un dovleac din povestea lui tristă şi demitizată. Clovnii de la colţuri, zâmbind colorat unui copil, negustorii ambulanţi de mărunţişuri, femeile care împletesc coşuri din scoici, toţi par din altă lume, una străină celei în care restaurantele boeme, cafenelele stilate şi parcurile de distracţie fac până când şi neajunsurile să fie postmoderne, şi deci, demne de luat uneori peste picior. Oricum, din această perspectivă, natura, „în largul ei”, impune prea puţină artă şi prea mult pretext, după cum spuneam şi mai devreme.

Singura frântură de frumos netămăduit am găsit-o la un bătrânel care pentru un pumn de monede schiţa portrete ca un zeu, măsurând cu privirea străinii pe care şi-i apropia contemplându-le toate neliniştile şi bucuriile, toate ascunzişurile şi drăgălăşenia. Acolo, în marea de oameni mai curând, fiinţa cu penel căuta să scoată frumosul din ei.

Nu ştiu câţi dintre gustătorii de vacanţă îşi pun aceste probleme uitându-se dincolo de aparenţele celor din jurul lor, încercând să le dea pagina de după chip.

Între cele trei universuri, lumea din carte, cea de la colţ şi cea din capul tău, nimic nu e perfect, dar nici pierdut.

Iar într-un fel, nu ştiu de ce, vara asta mi s-a părut că mai puţin învolburaţi, oamenii au timp mai mult să se citească reciproc şi nu să citească, însă mai au de lucru la metodă.

Una peste alta, îi mulţumesc Magdei că m-a împrietenit cu Poseidon după doisprezece ani. Mereu mă întorc în locurile foarte dragi numai cu oamenii care au pus o temelie la sufletul meu.

Dar ca să ştii toate astea, trebuie să ştii mai întâi cum să îi citeşti.