Boxul și emanciparea femeilor

Temă la zi, ca să nu zic la modă - drepturile femeii, feminismul - își ia ca aliat în spectacolul Knockout sau Dulcea știință de a face vânătăi, în premieră pe țară la Teatrul Excelsior, un autor britanic - Joy Wilkinson -, care la rându-i face apel la istorie plasându-și acțiunea în Londra epocii victoriene. O poveste reală sau fictivă în care patru femei tinere stimulate de un ciudat profesor de box, fost pugilist de renume, se aruncă în ring pentru a-și dovedi… bărbăția și puterea de a înfrunta viața. Nu știu dacă, nefiind de partea așa zișilor progresiști, subsemnata s-ar fi simțit mai updatată cu o poveste de prin Iran sau altă arie geografică pe unde femeile mai trăiesc ca în sclavagism, dar pot recunoaște că, plasată în îndelungata ei istorie, tema capătă, poate, mai multă greutate.

 Sigur, alegând terenul dur de confruntare al boxului și sportul aferent, boxul feminin (?!) și folosind drept personaje niște fragile domnișoare îmbrăcate după moda vremii, cu jupoane și pantalonași cu dantele, autorul duce acțiunea într-o zonă poetică a luptei pentru ideal, dar și spre limite extreme, extrapolând spre teritorii înrudite precum sărăcia, violența domestică, inegalitatea de șanse.

Drama, căci despre o drama e vorba până la urmă, le cheamă la rampă pe cele patru eroine din mediile lor opresive, fie că e vorba de căsnicie, de prostituție, de munca în mina sau în lumea suferinței spitalicești, pentru a face din dezbaterea subiacentă nu doar studii de caz ci o largă punere în gardă cu privire la crizele umanitare și regăsirea de sine a ființei abuzate și sugrumate de condițiile anormale ale lipsei de libertate.

Se pare că autorul vine de fapt din lumea filmului (cred că Teatrul trebuie să pună la dispoziția spectatorilor o minimă informație în această direcție când e vorba de noutăți), iar piesa datată - 2018 -, de mare succes internațional, ni se spune,  e adaptarea unui scenariu de film. Faptul se simte în montarea de față, regizoarea Sânziana Stoican reușind doar parțial să fluidizeze scenic  legăturile între secvențele scenariului. În excursul la care am asistat în spațiul mic de la Excelsior scenograful Valentin Vârlan a încercat unele  departajări de planuri , spectacolul mizând pe această organizare în jurul locului central pe care îl ocupă evident ringul, dar funcționează greoi chiar pe aceste date, pierzând din ritm și tensiune.  

Dar povestea se citește până la urmă, mai ales când în ring intră protagonistele, cele patru fete cu povestea lor de viață. Cum fiecare dintre ele are o motivație personală un potențial fizic, moral și ideatic anume, uneori ce-i drept cam redundant și stufos prezentate, înfruntarea devine interesantă. Violet, rol pe care Oana Predescu îl interpretează cu aceeași sensibilitate și siguranță cu care-și plămădește aparițiile ei mereu aplaudate - e o asistentă medicală care vrea să ajungă doctoriță și pentru asta renunță la un măritiș care i-ar fi adus confortul căutând bani de întreținere în meciul de box. Are grație și o fragilitate care nu exclude forța și  frumoasele căderi pe gânduri. Matilda, racolată și ea de bizarul profesor e o curtezană care vrea să-și refacă viața pe cont propriu, depășindu-și condiția, iar tânăra Andreea Hristu face totul pentru a ne convinge, mai puțin scena în care se exhibă neasumat, forțat pe capacul pianului din decor. E în schimb viguroasă, directă și plină de aplomb. Anna Lamb vine din lumea candelabrelor și a veselei de porțelan care nu o ajută însă să fie fericită lână un soț despotic și mincinos. E rudă cu Nora lui Ibsen și tot ca celebrul personaj fuge de acasă, de lângă copii, pentru a se regăsi. Cum ajunge în ring e mai complicat de povestit aici, mai ales că Andreea Șovan în aparițiile ei diafane are de înfruntat o traiectorie care are la capăt cucerirea titlului de înger al morții. Actrița își face însă cu brio treaba pășind delicat și grăind din priviri.

 În fine, cea de a patra fată e bomba serii. Venind din minele de cărbuni descrise în romanele  lui Cronin, cel care a însemnat cu negru trecutul conflictelor sociale de pe pământul perfidului Albion - Polly - încovoiată de trudă dar puternică pe dinăuntru, taie nodul gordian al problemei, aruncându-se în ring cu nonșalanță, ca la luptele de cocoși.  Îi face knockout pe toți până când i se înfundă prin complicațiile pe care i le pune în cale viața și vârsta inocenței. Povestea lui Polly ar fi meritat ea însăși o piesă iar Dana Marineci e magistrală în rol. Nu e loc aici pentru a descrie detaliile din care compune personajul și stările prin care trece avându-l alături pe empaticul Ovidiu Ușvat în rolul amorezatului Paul, de la șolticăriile care ne fac să ne gândim la Eliza Doolitle, alt personaj celebru,  la drama îndrăgostitei vexată în amorul propriu, de la basmaua cu care intră la început în spectacol și până la ținuta cu jupoane și corsetul care o incomodează în noua ei postură care mai păstrează însă din umilința încovoierii. Apariție antipatică precum o cerea rolul soțului mârșav , Alex Călin nu mai aminteste cu nimic de succesul său în rolul  infirmului din admirabilul spectacol Fluturii sunt liberi, dovedind o capacitate apreciabilă de transformare. Un rol frumos compune și Annemary Ziegler, alternativa femeii egoiste care nu merită prea multe drepturi. La fel de adecvate sunt și aparițiile Cosminei Dobrotă, o cameristă mai înțelegătoare decât s-ar crede și ale lui Doru Bem care se achită eficient de cele trei roluri încredințate, schimbând halatul doctorului cu ipostazele de arbitru sau cârciumar.  

Apariție surpriză revenirea pe scenă a lui Mihai Sandu Gruia, profesor nu doar de box, precum în piesă ci și de actorie, ca în realitate, e o încântare. El încălzește personajul – cameleonicul ursitor de destine-pedalând pe idealismul acestuia și pe melancoliile clovnului, specialitatea actorului, așa încât, datorită lui, finalul devine luminos și impune ideea încrederii în visele noastre, chiar atunci când cer tribut de vieți (aici sinuciderea Annei). Dacă regizoarea s-ar fi îndurat să mai taie din text și să concentreze ritmul (acum spectacolul durează trei ore) aș putea spune că această piesă, necesară peisajului nostru teatral și-ar fi găsit imaginea ideală  într-un spectacol care  conține multă investiție de talent. Nu-i timpul pierdut