Misterul prieteniei a fost elucidat: iubim şi cu mintea
0
„Te iubesc pe mine“. Aşa ar putea fi enunţată concluzia unui studiu ştiinţific asupra relaţiei de apropiere dintre două persoane. Prietenia adevărată merge până într-acolo, încât orice rău suferit de cel de lângă tine este resimţit pe propria piele, la aceeaşi intensitate
Pe la începutul anilor 1990, când fiind băiet străzi ale unui oraş industrial cutreieram, am descoperit în biblioteca părinţilor o carte de citate. Apăruse în celebra colecţie „Biblioteca pentru toţi“, iar în paginile ei erau adunate, de-a valma, mii de citate, grupate tematic. Unul dintre acestea mi-a rămas în minte, ani în şir: „Prietenul adevărat este acela ce-ţi dăruieşte viaţa, de e nevoie“. Autor imposibil de amintit, cu excepţia unui detaliu menit mai mult să confuzeze: era latin.
Periodic, în funcţie de vreun eveniment din viaţă sau a cine ştie cărui proces complex al minţii, aceste cuvinte au revenit. Poate că era vorba despre dramatismul implicit al sentinţei de mai sus, poate de impactul unor astfel de cuvinte pentru mintea unui copil, ce priveşte conceptul de viaţă diferit faţă de cea a adultului. Curios lucru, nu eram singurul ce descoperise „reţeta secretă“ a prieteniei. Se părea că toţi copiii din jurul meu o deţineau şi nu mi-am pus niciodată problema dacă respectiva carte de citate era o necesitate a fiecărei biblioteci de familie, sau fuseseră iniţiaţi în alte contexte.
Cert este că, aproape toate momentele în care lua loc celebra procesiune de transformare în „fraţi de sânge“ era însoţită, în diferite forme, de următorul pact: gata, de acum viaţa noastră nu ne mai aparţine. Dacă e nevoie, va fi a ta, prietene.
Studiul şi citatul
Pe la mijlocul lunii octombrie, 2013, sărind dintr-o pagină de internet în alta am dat peste un studiu. Lucrarea se intitula: „Familiarity Promotes the Blurring of Self and Other in the Neural Representation of Threat“ (n.r. – „Familiaritatea contribuie la ştergerea sinelui şi a celuilalt în reprezentarea neurală a ameninţării“). Superb titlu. Problema cu internetul este, desigur, că, de multe ori, sub astfel de titluri pompoase se ascund analize pseudo-ştiinţifice, de tipul, deja celebrelor, „Cercetătorii americani au descoperit secretul sexului“ sau „O echipă de cercetători demontează legenda cum că «berea după vin e un chin»“.
Nu era cazul. Studiul respectiv era publicat în revista „Social Cognitive and Affective Neuroscience“, o publicaţie extrem de respectabilă, în care nişte doamne şi domni, la fel de respectabili, îşi publică doctorate, fac cercetare ştiinţifică adevărată sau tipăresc cuvântări ţinute la congrese de specialitate. În plus, concluzia ştiinţifică din titlu fusese obţinută la finalul unor ani buni de experimente, analize şi ipoteze infirmate.
Cum era şi normal, ideea studiului mi-a adus aminte de citatul din cartea frunzărită în copilărie. Iată cum un latin din Antichitate şi o echipă de cercetători ştiinţifici din modernitate se întâlnesc peste milenii într-o idee.
Un lucru rămânea însă neclar: acel „de e nevoie“ din aforismul latin, transcris în studiul modern prin „ameninţare“. Altfel spus, expresia-cheie care să transforme o sentinţă atât de plină de umanism într-un soi de adevăr ce poate fi acceptat şi de către cei mai sceptici dintre noi. Care poate fi imboldul unei astfel de disponibilităţi? Ce trebuie să se întâmple ca să-mi pot da viaţa celuilalt sau ca să mă şterg pe mine, ca individ, pentru un simplu concept: cel al prieteniei? Este posibil aşa ceva? Apoi, mi-am amintit ceva. Şi l-am sunat pe bunicul meu.
Măgarul din pod
În zona de case de pe strada Malu Roşu din Ploieşti, unde am petrecut majoritatea vacanţelor din vară ale copilăriei, umbla o legendă construită în jurul a doi bărbaţi în vârstă. Nea Costică, aşa cum era cunoscut în zonă, era cea mai iubită persoană de către copiii de pe stradă. De fiecare dată când te vedea, te pupa de parcă întâlnirea anterioară ar fi avut loc într-un alt deceniu. În fiecare dimineaţă, când se ducea să cumpere pâine, se oprea la un magazin de pe drum, ca să cumpere dulciuri pentru copiii de pe stradă. Aşa se făcea că, de fiecare dată când dădeai peste dânsul, te alegeai, pe lângă o rafală de pupături ce te lăsau cu obrajii roşii, şi cu câte o gumă sau o acadea.
Nea Costică avea un nepot, de vârsta mea, Andrei. Puştiul locuia cu părinţii, tot în Ploieşti, dar în timpul verii stătea mai mult cu bunicii, vizavi de casa noastră.
Când ne mai adunam la taclale, unul dintre punctele la zi cele mai arzătoare se lega de măgăruşul din podul casei bunicului lui Andrei. Nea Costică îi spusese nepotului său că are un măgar, pe care-l ţine ascuns în pod. Îi aduce zilnic de mâncare şi apă, dar e foarte sperios, astfel încât nu poate să i-l arate nepotului, că i s-ar putea face frică şi ar putea fugi. Andrei chiar participa la la întregul proces de pregătire a meselor măgăruşului, alături de bunicul său, în curtea casei. De fiecare dată însă, nea Costică urca singur în pod, lăsând găleata şi întorcându-se la fel de satisfăcut: „I-a plăcut, mă!“. Uşa podului era mereu închisă, dar Andrei ni se jura că dacă asculţi cu atenţie, poţi auzi animalul cum se mişcă printre paie.
Într-una din acele zile de vară ce păreau interminabile, nea Costică a avut un accident. Aşa ne-a zis soţia sa, într-o dimineaţă. Noi am crezut că a căzut de pe bicicletă, sau ceva similar, dar bunicul m-a aruncat într-un mister total: „A avut un accident la cap“. Nici nu ştiam că aşa ceva există.
Misterul unei furgonete
Andrei a dispărut câteva săptămâni. Când a revenit, ne-a povestit, într-o seară, că bunicul său i-a spus că o să mute măgăruşul în podul lui Petre, un vecin de pe stradă, ca să fie sigur că o să-i fie bine animalului şi dacă e să se întâmple ceva rău cu el. Petre era prieten de o viaţă cu nea Costică. Circumstanţele închegării acestei relaţii de prietenie ne erau complet străine. Tot ce ştiam, noi, copiii de pe stradă, era că aceşti doi bărbaţi se ştiau încă din copilărie, prinseseră împreună anii de foamete de după război şi lucraseră împreună la Combinatul de la Brazi. În rest, în ochii noştri, nimic nu putea părea mai absurd decât o astfel de prietenie.
Stilului expansiv, vesel şi mereu pus pe şotii al lui nea Costică, Petre îi opunea un temperament mai degrabă posac, o economie totală e cuvinte rostite şi mina cuiva, căruia viaţa nu-i mai poate rezerva nici cea mai mică surpriză. În plus, copiii rar ajungeau pe la uşa lui Petre. Soţia îi murise de ceva vreme, nepoţi nu avea şi rar îl mai vedeai pe la poartă ca să poţi schimba două cuvinte cu el.
Apoi, într-o dimineaţă, din pat, aflat în starea aceea dintre vis şi trezire, am interceptat întâmplător un fragment dintr-o conversaţie între bunicii mei. Mamaia îl întreba pe tataia cu ce l-au adus. Tataia îi spunea că a fost vorba despre o furgonetă. Apoi, mamaia îl întreba pe tataia de unde au făcut ei rost de o furgonetă. Tataia îi răspunea că că „e a bărbatului lui Viorica“ (n.r. – fosta contabilă din perioada în care lucra la Combinatul de la Brazi). În fine, mamaia îl mai întreba dacă de la Păuleşti, iar el, tataia, îi spunea că da, de la Păuleşti (n.r. – o localitate aflată în apropierea Ploieştiului).
În seara aceea, în timpul sesiunii de taclale între copii, Andrei ne-a spus că Petre a urcat cu el în pod. Şi acolo era el, măgarul, mâncând pe săturate, fără să facă mare lucru, doar privindu-l pe copil cu ceva dezinteres. La câteva zile distanţă, nea Costică s-a dus. Petre l-a urmat vreo trei-patru ani mai târziu, parcă. Iar despre măgar nu ştiu mai multe. Părinţii mei au decis să înlocuiască vacanţele de vară la bunici cu mersul în tabere.
Astăzi, casa lui nea Costică aparţine unui alt proprietar, iar în locul casei lui Petre, şi al podului său, se ridică o clinică de stomatologie de toată fumuseţea.
DEMONSTRAŢIA ŞTIINŢIFICĂ:
Momentul când „tu“ devine „eu“
Foto dreapta: „Portret a doi prieteni", pictură realizată de Pontormo (aprox. 1522)
Prietenul adevărat la nevoie se cunoaşte.“ Este sentinţa pe care, probabil, o auzim cel mai des rostită astăzi, în încercarea a defini relaţia de amiciţie dintre două persoane. Sintagma de mai sus pare reprezentanta unei întregi epoci, în care cei din jurul tău se împart în „prieteni“ şi „duşmani“, a unei perioade în care totul pare construit în alb şi negru şi în care relaţia dintre două persoane se defineşte prin ceea ce aduce fiecare, în cazul în care ai putea avea nevoie de ceva.
Poezie ştiinţifică
Şi totuşi, studiul de la care a pornit acest text infirmă o astfel de ipoteză. Şi, contrar aşteptărilor pe care le ai de la o cercetare ştiinţifică, retrasează graniţele prieteniei către un concept mult mai „romantic“. Astfel, potrivit cercetătorilor de la Universitatea din Virginia (SUA), creierul uman are o capacitate fenomenală de a trasa o linie groasă între persoanele apropiate şi celelalte, din jurul tău. Cele din prima categorie devin practic legate fiziologic de tine, la nivel neurologic, fapt ce i-a făcut pe autorii studiului să scrie următoarea sentinţă: „În cazul familiarităţii, cei apropiaţi devin noi-înşine“. Sună a poezie de-a dreptul, dar poate fi demonstrată ştiinţific.
Mai exact, prin rezonanţă magnetică aplicată unui grup de 22 de persoane, de toate vârstele. Concret, creierele particpanţilor au fost monitorizate în timpul înscenării unui rău aplicat, pe rând, propriei persoane, celor apropiaţi şi unor persoane ceva mai îndepărtate. Rezultatele au fost uluitoare: dacă în ultima situaţie, cea a „cunoscuţilor“, creierele au arătat o activitate minimală, aceasta a explodat când experimentul a fost efectuat
pe propria piele şi în cazul persoanelor foarte apropiate. În fapt, activitatea cerebrală înregistrată în ultimele două situaţii a fost una aproape identică.
Ceea ce i-a făcut pe autorii studiului să declare că există un moment în care sinele se dizolvă, devenind identic cu celălalt. Cu alte cuvinte, în situaţii de criză, creierul uman nu face distincţia între sine şi prietenul de lângă. Înţelegem şi simţim durerea şi neajutorarea celuilalt de parcă ni s-ar întâmpla pe propria piele.
Trebuie să supravieţuim
Ura de sine
O altă concluzie fascinantă a studiului citat este că lipsa de empatie a cuiva către cel apropiat este, de fapt, o reflexie a lipsei de iubire de sine. Autorii îl citează chiar pe Martin Luther King: „Nu putem ieşi din întuneric prin întuneric. Doar lumina poate face asta. Ura nu alungă ura. Doar dragostea poate face asta“.
Concluziile studiului rotesc vechiul model în care prietenia dintre două persoane era concepută. Prietenul nu mai e cel care la nevoie vine cu ceva, ci acela care, în situaţii de criză, devine un al doilea eu. Nevoia nu mai este a lui, nici măcar doar a mea, ci devine una comună, un fel de „a noastră“, însă nici această ultimă explicaţie nu este complet exhaustivă: în prietenia adevărată, spune creierul uman, nu mai există „eu“ sau „tu“, ci doar un fel de „noi“, construit însă dintr-o singură persoană.
„Ameninţările pot să ne facă să pierdem ceva. Dar atunci când dezvoltăm prietenii, oamenii în care putem avea încredere şi pe care ne putem baza devin, în esenţă, noi înşine. Scopul tău final devine scopul meu final. Este o componentă a capacităţii umane de supravieţuire. Oamenii au nevoie de prieteni, la fel cum ai nevoie de două palme ca să poţi aplauda“, declara americanul James Coan, profesor de psihologie, unul dintre autorii studiului amintit. ;
Prezicerile „oracolului“ Aristotel
Toate aceste idei, care mai de care mai complexe, cu reţele neurologice şi dizolvare sinelui, au început să se activeze în momentul în care bunicul mi-a răspuns la una dintre întrebările puse la ultimul telefon: de ce l-a ajutat pe nea Costică? „Pentru că el nu mai putea“, mi-a spus bunicul. Există multe ipoteze. Se poate să fi fost doar milă sau propria frică de bătrâneţe sau de moarte, dar cert este că a fost nevoie de un moment de neajutorare, de intrare într-o zonă critică, pentru ca un întreg proces, ce includea căratul unui măgar, noaptea, într-o furgonetă şi urcarea sa într-un pod de către doi oameni trecuţi bine de prima tinereţe, să aibă loc.
Pe tataia nu l-ar fi impresionat prea tare povestea mea cu reţelele mentale, dar dacă aş fi pomenit de Aristotel, poate că lucrurile s-ar fi schimbat. De Aristotel sigur a auzit. Poate că ar fi trebuit să-i spun că toată nebunia asta experimentală, cu rezonanţe magnetice în laborator – declanşatorul apelului meu telefonic către el –, a fost anunţată de un gânditor antic, cu mii de ani în urmă. Şi că omenirea pare să fi avut nevoie de milenii, dezvoltarea fenomenală a tehnicii şi mii de ipoteze ştiinţifice infirmate ca să ajungă la aceleaşi concluzii cu un gânditor care opera aproape exclusiv cu concepte, majoritatea obţinute prin conversaţii în timpul unor plimbări prin Atena antică.
Potrivit lui Aristotel aşadar, există trei tipuri de prietenie: bazată pe interes, bazată pe plăcere şi prietenia virtuoasă. Conceptul de „prietenie“ ocupă o parte importantă a „Eticii Nicomahice“, fiind deasupra „onoarei“ şi a „dreptăţii“, în ceea ce Aristotel numeşte o „virtute completă“. Analiza noţiunii se axează chiar pe „dragostea de sine“, care, în primele două tipuri de prietenie, devine egoism, iar, în al treilea, virtute.
Astfel, spune Aristotel, în cazul prieteniei bazate pe interes şi a celei bazate pe plăcere, oamenii caută propriul câştig. În schimb, în prietenia virtuoasă „persoana se raporteză la prieten la fel cum se raportează la sine, din moment ce prietenul este un alt sine“. De altfel, greaca veche prilejuieşte una dintre explicitele sinonimii: cuvântul „prieten“ este identic cu cel folosit pentru „iubit(ă)“. A iubi înseamnă a-l considera pe celălalt drept prieten, înseamnă a te dizolva odată ajuns în faţa sa, pentru a-l ridica atunci când e nevoie.
Prietenia, varianta 2.0: viaţa modernă şi apropiaţii virtuali
În epoca modernă, prietenii virtuali sunt adăugaţi sau îndepărtaţi prin apăsarea unui buton FOTO: SHUTTERSTOCK
„Confirmă / Nu acum.“ Acestea sunt variantele care-ţi sunt puse la dispoziţie atunci când cineva îţi cere prietenia pe Facebook. Potrivit unui studiu realizat la Universitatea Stanford (SUA), în 2013, un utilizator al acestei platforme sociale are, în medie, 142 de prieteni. Dintre aceştia, maximum 5% îl reprezintă persoanele cu adevărat apropiate. Restul sunt aşa-numiţii „prieteni virtuali.“
Amy M. Schmitter, profesoară la universitatea amintită, vorbeşte despre schimbarea de sens suferită de cuvântul „prieten“, odată cu pătrunderea conceptului de „virtual“ în vieţile noastre. Mutaţia a avut loc de la empatia tradiţională către interactivitate. Petrecem mai puţin timp decât cel necesar pentru a putea avea o relaţie clasică de prietenie, în schimb schimbăm vorbe, impresii, gânduri şi fotografii cu mult mai multe persoane.
Aceeaşi Schmitter afirmă că transformarea a început cu mult înainte conceperii Facebook-ului, mai exact în secolul al XVIII-lea, iar la baza acesteia stă un aspect aparent total străin unui sistem: latura mercantilă, comercială. Ceea ce vedem acum este doar un efect.
„Adaugă prieten“
Modelul s-a schimbat complet, asta e clar, dar care sunt urmările ce afectează comportamentul fiecăruia dintre noi? În primul rând, deşi se învârte în jurul conceptului de „prieteni“, Facebook-ul redefineşte noţiunea printr-o latură strict personală. Ca instrument este perfect pentru promovarea de sine şi deci complet utilitar. Postăm fotografii de la petreceri, vacanţe exotice, ne imortalizăm copiii, putem scrie orice lucru ne trece pe minte şi, în secunda următoare, acesta poate fi citit şi comentat de sute sau mii de persoane.
Putem vedea cum arată soţii sau soţiile foştilor cunoscuţi din tinereţe, suntem forţaţi să ne aducem aminte când sunt zilele lor de naştere, introducem feţe zâmbitoare pe post de ton glumeţ şi cuvinte-cheie pentru a ne descrie sentimentele. Devenim prieteni cu prietenii-prietenilor-prietenilor, oameni pe care nu i-am văzut niciodată şi, foarte probabil, nu-i vom întâlni în veci.
Iar când ne supărăm pe vreo remarcă nelalocul ei sau ne simţim enervaţi de comportamentul „virtual“ al unuia dintre cei din listă, îi dăm simplu: „Unfriend“. Vă provoc, traduceţi acest cuvânt în limba română.
Construirea unei vieţi
De ce sunt importanţi prietenii
„Acum câteva zile, un prieten a postat pe Facebook: «Am revăzut Forest Gump». Şi atât. Postările de genul acesta sunt un avertisment de tipul «sunt aici», adresat probabil cuiva anume, şi îl ajută pe autor să-şi facă simţită prezenţa. E nevoia de recunoaştere, un strigăt: «Ziceţi ceva la poza asta!»“, spune psihoterapeutul Laura Sfeta, din Bucureşti.
Potrivit acesteia, exemplul anterior ilustrează perfect de ce oamenii au nevoie de prieteni „reali“, de întâlniri tradiţionale, faţă-n faţă, în locul mesajelor trimise pe conturi virtuale. „O relaţie nu poate supravieţui doar prin comunicare virtuală. În plus, nu ne mai dezvoltăm abilităţile de socializare şi emoţionale“, spune psihoterapeutul.
Cât putem raporta acest nou tip de prietenie la cea aristotelică, la reacţiile neurologice de empatie sau la dizolvarea sinelui, proiectat în faţa unui „celuilalt“ neajutorat? Primul răspuns, unul mai degrabă sec, ar fi că, strict din punctul vedere al definiţiilor aristotelice, prietenia pe Facebook face parte din cea bazată pe utilitate. Filosoful i-ar fi făcut vânt imediat, spre lada sentimentelor nedemne de a fi luate în seamă, dar ce ar face dacă ar trăi astăzi, înconjurat de platforme sociale? Câţi prieteni virtuali ar aduna contul său de Facebook?
În plus, potrivit aceluiaşi Aristotel, prietenia include şi o anumită doză de plăcere. Este acelaşi sentiment pe care se presupune că l-ai avea în momentul în care o remarcă sau o fotografie personală postată adună „like“-uri sau „share“-uri, însă comparaţia nu este completă. „Aceia care iubesc de dragul plăcerii, o fac de dragul a ceea ce este plăcut pentru ei înşişi, şi nu pentru ceea ce ţine de persoana iubită“, scria grecul.
Sociologul clujean Sebastian Cristescu reformulează ideea aristotelică, mai aproape de contextul actual. „Aş zice că majoritatea relaţiilor de prietenie de pe Facebook sunt unele strict utilitare, cu puţină legătură cu conceptul clasic. Este greu de cuantificat cât de mult este utilizată platforma socială pentru scopul iniţial, cel de legătură cu persoanele dragi, şi cât foloseşte promovării de sine. Mi se pare că, deşi în general se afirmă contrariul, pe Facebook nu ne prezentăm viaţa pur şi simplu, celor curioşi să afle ce mai facem, ci o construim atent, cu postări bine calculate, încercând în permanenţă să ieşim cât mai bine“, spune Cristescu.
„Milenalii“
Meghan McBride Kelly, jurnalistă la publicaţia „The Wall Street Journal“, numeşte noua generaţie care-şi construieşte prietenia pe reţele sociale „Milenalii“. Distincţia este clară: cei „de dinainte“, având un concept clasic al prieteniei, şi cei născuţi în pragul noului mileniu, pentru care o cerere de acest tip se face prin apăsarea unui buton virtual. „De când ne putem bizui pe Facebook pentru a ne aranja prieteniile, este mai uşor să neglijăm formele clasice de comunicare. De ce să mai vizităm pe cineva, să scriem o scrisoare, să trimitem o felicitare sau chiar să dăm un telefon, când putem, mult mai simplu, să apăsăm «like»?“, se întreabă Meghan McBride Kelly. Şi totuşi, lucrurile stau atât de simplu?
„Odată fraţi“
Sebastian Cristescu crede că diferenţa între cele două noţiuni de „prietenie“ se face chiar de la modul în care acestea sunt definite. „Noţiuni precum «dragoste de sine», «familiaritate», chiar şi «propria persoană» sunt uşor problematice. Cum le exemplificăm? În plus, datele experimentului neurologic mai conţin un cuvânt-cheie, şi mai greu de definit: «răul» pe care-l suportă cel apropiat, «răul» ce ne face să ne pierdem sinele în faţa celuilalt. Despre ce vorbim aici? Şi cum putem demonstra că este vorba despre «rău» universal, aplicabil în orice situaţie, şi nu unul care diferă de la persoană la persoană?“, se întreabă Cristescu.
Odată intraţi pe teritoriul descris de sociologul clujean, totul se schimbă. Canalul american ESPN difuza, în 2010, „Odată fraţi“, un documentar despre doi baschetbalişti din fosta Iugoslavie, Vlade Divac şi Drazen Petrovic. Divac, de origine sârbă, şi Petrovic, de origine croată, au crescut împreună la naţionala Iugoslaviei de la sfârşitul anilor 1980. Au fost cei mai buni prieteni, colegi de cameră, şi aveau să contribuie la drumul naţionalei către o medalie de argint la Jocurile Olimpice de la Seul 1988 şi către titlu la Campionatele Europene (Grecia, 1988) şi cele Mondiale (Argentina, 1990).
Un gest aparent banal al lui Vlade Divac avea însă să schimbe totul. După finala mondială din 1990, un fan al echipei a coborât pe teren cu un steag al Croaţiei, la acea vreme încă parte din fosta Iugoslavie. Divac a luat steagul şi l-a aruncat pe jos. Incidentul a rupt definitiv relaţiile dintre cei doi prieteni. „Obişnuiam să vorbim cel puţin o dată la două zile. Dar acum acest lucru nu mai este posibil“, declara Divac, în 1992. Acesta căutase împăcarea, însă nu a mai apucat ziua în care să vorbească cu Drazen. Croatul a decedat într-un accident de circulaţie, în 1993. Iată deci cum prietenia nu are nevoie de un anumit gramaj al „răului“ fizic pentru a fi demonstrată. Patriotismul, iubirea de ţară şi războiul o pot spulbera într-o secundă.
Cei pentru care marele pot nu a venit
Domnosie Laţcu (stânga) şi Pavel Giurgiu, pe vremea când luau cu asalt, săptămânal, agenţia Loto dintr-un cartier timişoarean
Să încheiem cu următoarea poveste. În vara lui 2010, Loteria Română punea la bătaie un premiu gigantic, de aproape opt milioane de euro. Un reporter „Adevărul“ din Timişoara, trimis să discute cu jucătorii şi să culeagă impresii din agenţii, i-a întâlnit pe Domnosie Laţcu şi Pavel Giurgiu.
Primul avea, la acel moment, 57 de ani, celălalt – 60 de ani. Laţcu era funcţionar public, colegul său – un pensionar oarecare. Se cunoşteau de când lumea. La fiecare sfârşit de săptămână, mergeau împreună la aceeaşi agenţie Loto şi jucau fiecare câte un bilet. Făceau asta de ani buni, deşi nu avuseseră vreodată norocul să prindă vreun pot, cu atât mai puţin premiul cel mare.
De 30 de ani
„Jucăm de 30 de ani, dar eu nu aleg niciodată aceleaşi numere, le pun aiurea. Joc câte un bilet, că ăsta e joc de noroc“, spunea Domnosie Laţcu. Prietenul lui, Pavel Giurgiu, îi zâmbea de alături. Spunea că ştie exact ce numere o să bifeze pe bilet şi că mereu alege aceleaşi variante. „Joc constant, înainte am avut şi o evidenţă, dar acum nu mai ţin“, spunea pensionarul. Planul era simplu: fiecare juca propriul bilet, iar în cazul fericit în care unul avea să câştige ceva, suma se împărţea egal. Pactul acesta data de zeci de ani, din perioada în care cei doi tineri studenţi luau cu asalt agenţia de cartier.
Când am descoperit întâmplător povestea, am decis să-i sunăm pe cei doi. Să ne ajute, să ne dea „reţeta“ secretă a acestei încrederi ce ţinea vie o prietenie de câteva decenii. Domnosie Laţcu ne-a răspuns la telefon. Ne-am prezentat. O voce ştearsă, de la celălalt capăt al firului, ne-a spus că nu mai joacă de ceva vreme. Mai exact de când Pavel Giurgiu murise pe neaşteptat.
Singurătatea
„Niciun om nu este o insulă, formată în întregime din sine. Fiecare om este o parte a unui continent, o parte a întregului“, spunea poetul englez John Donne, în secolul al XVII-lea. Potrivit unei statistici realizate la nivelul întregii Uniuni Europene, unul din zece oameni suferă de singurătate. În România, procentul ajunge la 15%. Deasupra noastră erau doar Danemarca, Suedia, Germania şi Finlanda. Atenţie, la toate nivelurile de vârstă! Poate că menirea omului este să fie o parte din marele uscat, dar, în prezent, mulţi dintre noi par nişte simplu insule plutitoare în ocean.
Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.
Se încarcă comentariile...
