Fraudarea alegerilor: o poveste cu tâlc

Nimeni în România nu doreşte disciplină, transparenţă şi legi care să incomodeze sfidarea corectitudinii votului.

În România, de alegeri, se fură voturi. Se fură întotdeauna legal, iar legi pro-fraudă avem cu duiumul. Se fură în mod nemijlocit cu ştampila, cu declaraţii în fals, cu urna, cu sacul, cu camionul. Se fură însă şi prin intermediari, cu ţuici, găleţi, pixuri, tricouri, făină, zahăr, ulei. Furturile mai mari se coc la centru şi lovesc peste tot unde vigilenţa duşmanului de partid slăbeşte ori absentează. Cea mai diversificată este însă pungăşia individuală sau de grup restrâns, şterpelirea câte unui vot-două şi datul cu sâc unui sistem antipatic ori vecinului de peste gard. Acest popular tip de rapt are prea puţine în comun cu votul şi, la limită, e chiar apolitic. Nu este lipsit de o anume ingenuitate atunci când nu decade în iresponsabilităţi posace. Nimeni în România, de la clasa politică şi instituţiile statului la omul de rând, nu doreşte disciplină, transparenţă şi legi care să incomodeze sfidarea corectitudinii votului. Justiţia devine parte a acestui joc sau e scoasă din arenă când dă semne de îngândurare în faţa blatului naţional la care participă.

Iau deloc întâmplător cazul preşedintelui Traian Băsescu socotit a fi de milioane de români principala speranţă în reformarea justiţiei şi a repunerii adevărului în drepturile sale primejduite de corupţie, moguli, grupuri de interese oculte etc. Dl Băsescu este modelul câştigător al îndreptării actului de justiţie. Ne întoarcem în timp la alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 2004. Candidatul pentru Cotroceni Traian Băsescu anunţă o fraudă electorală de proporţii. Are numai certitudini. 1.600.00 de voturi au fost transferate de la voturile nule în contul electoral al contracandidatului Adrian Năstase. Prin aceeaşi metodă, PSD ar fi primit peste 100.000 de voturi. S-a furat cu softul firmei „Net Consulting" al cărei director (un anume Drăgan) „trebuie arestat". Întregul BEC „trebuie destituit imediat". Acelaşi Traian Băsescu cere imperativ instituţiilor statului „să salveze România din mâna unei găşti de ticăloşi". Dl Băsescu cere, în 30 noiembrie, „anularea alegerilor parlamentare şi prezidenţiale" şi face un prim pas logic: apelează la justiţie, depunând o plângere penală la Parchetul Înaltei Curţi de Casaţie în vederea cercetării preşedintelui BEC şi a membrilor acestei instituţii sub aspectul unor foarte grave infracţiuni prevăzute de art.108 din Legea 373/2004.

Dosarul cauzei este atribuit procurorului Viorica Stoica. Omul legii trebuie, conform procedurilor, să-l audieze şi pe reclamant. Surprinzător pentru mulţi dintre fanii săi însetaţi de dreptate, dl Băsescu dă înapoi: e foarte ocupat. Procurorul se oferă să se deplaseze la Cotroceni. Dl Băsescu refuză, afirmând că se va deplasa, totuşi, la Parchet. Zilele trec, procurorul insistă, dl Băsescu tace şi, aflat în faza cântecului de lebădă, fostul procuror general Ilie Botoş dă de toţi pereţii cu procurorul Stoica şi predă dosarul cu frauda procurorului Lucian Doxan. Acesta nu mai audiază pe nimeni, dă NUP dosarului şi se pensionează. Justiţia nu are încotro, reclamantul nu cooperează şi din gongurile asurzitoare ale fraudării nu se mai aude decât un anemic ecou de ţambal. Desigur, cu batista aferentă. Dl Băsescu a apelat la justiţie pentru ca tot dânsul s-o lege strâns la ochi. Parabola nu se închide aici: în timpul ultimei campanii, la B1 TV, dl Băsescu revine asupra alegerilor prezidenţiale din 2004 cu o confesiune devastatoare: „Am spus-o atunci şi o spun şi acum: acele alegeri au fost fraudate!"

Iată pentru ce nu mă preocupă deloc ideea fraudei electorale. I-am înţeles sensul şi subtilităţile. Nu-mi rămâne decât palida iluzie că va fi existat totuşi o înţelegere transpartinică în direcţia unei fraudări în măsură să asigure în cele din urmă un echilibru natural al rezultatului scrutinului.