Prime doamne

Excesul de Zăvoranu, Sensual şi Traşcă trebuie tratat prin deschiderea cărţilor. Aşa e sănătos, aşa e moral.

Adevărul se află la mijloc, dar nu întotdeauna. Contraargumentul e invocat la fel de frecvent ca argumentul: la un sondaj despre culoarea optimă a mobilierului, din o sută de subiecţi, cincizeci au optat pentru negru şi alţi cincizeci pentru alb. A rezultat, adevărul fiind la mijloc, că de fapt culoarea optimă a mobilierului e culoarea gri. Descusuţi din nou, cei o sută de subiecţi au dat acelaşi răspuns: nu suport griul. Cam la fel se întâmplă şi cu felul în care privim femeile. Ori le iubim mai ceva ca Mircea Cărtărescu, ori le pliem într-o îmbrăţişare machistă-ţopârlănească şi le susurăm refrenele cunoscute: „locul femeii e în pat" (ca şi cum bărbatul nu s-ar găsi şi el tot acolo pentru împlinirea ritualului) sau, desigur, „locul femeii e la bucătărie". Ţin minte şi azi încurajarea unui profesor de matematică la adresa unor fete de liceu venite de-a valma cu băieţii la meditaţii: „Voi degeaba vă bateţi căpşorul, mândrelor, la Facultatea de Electrocratiţă nu se cer logaritmi". Adoraţie şi dispreţ. Două atitudini care se bat cap în cap. De aici ar rezulta că, în medie, felul cum sunt privite femeile e obişnuit, neinteresant, fără nuanţări şi discuţii. Sigur, nici vorbă să fie aşa.

Concepţia de sergent-major cu buruieni în gânduri şi limbaj a produs, la capătul celălalt al scalei, o formă de feminism generic şi uneori virulent, care pedalează cu sârguinţă pe o sumă de stereotipii: violenţa în cuplu, patriarhatul cu intarsii feudale şi o căruţă de prejudecăţi. Dacă într-o parte femeia e un obiect de uz sexual sau domestic, în partea cealaltă ea devine un martir de cursă lungă, un magnet al compătimirilor de tip „gender". O fi adevărul tot la mijloc şi aici? Nu se ştie. Dar până când maeştrii topografi vor veni cu un răspuns precis, să observăm altceva: că deşi statistic există mai multe femei decât bărbaţi pe glob, isprăvile femeilor în domenii teoretic aparţinătoare bărbaţilor tind încă să fie percepute în cheia excepţiei, a exoticului. Ceea ce bărbaţilor nu li se întâmplă. O femeie-pilot stârneşte perplexităţi, pe când un bărbat care face încălţăminte de damă nu oferă nimic ieşit din comun. O femeie care merge la Polul Nord iese din norma cuminţeniei clasice, pe când un bărbat care găteşte e ceva firesc.

Ce se poate face, totuşi, pentru corectarea opticii de joasă speţă, în care femeia din România nu e pusă în relaţie cu mintea, pasiunea sau harul ei, ci doar cu anumite cantităţi de botox, colagen şi foliculină sau cu ultimele tipuri de poşete şi pantofi? O privire aruncată în urmă poate fi un început înţelept. A existat şi în România o vreme a primelor doamne, a deschizătoarelor de pârtii, a unor femei care nu aspirau să fie dive de-o săptămână, ci să mute civilizaţia cu un milimetru mai sus. Excesul de Zăvoranu, Sensual şi Traşcă trebuie tratat prin deschiderea cărţilor. Aşa e sănătos, aşa e moral. Vom descoperi cu ocazia asta femei care, dincolo de prezumtiva lor prezenţă pe o bancnotă viitoare, au fixat standarde şi au depăşit obstacole. Vom afla despre Sofia Ionescu-Ogrezeanu, prima femeie neurochirurg din lume. Sau despre Sarmiza Bălcescu, prima femeie care a devenit doctor în drept la Sorbona.  Sau despre Virginia Maria Andreescu-Haret, prima femeie arhitect a planetei. Sau despre Aurora Gruescu, primul inginer silvic de sex femeiesc de pe glob. Există cel puţin o sută de femei excepţionale, a căror viaţă ar putea prinde măcar două pagini de ziar. Ca să nu zic - sfântă naivitate - o emisiune TV cu dedicaţie. Nimeni nu-şi poate propune să opereze toată România de tabloidism. În schimb, n-ar fi rău să fim măcar din când în când atenţi la femeile cu majusculă. Poate că nu se va reduce producţia de mitocani virili. Dar chiar şi dacă ar apărea mai puţini profesori amuzaţi de ideea Facultăţii de Electrocratiţă, tot ar fi ceva.

Radu Paraschivescu este scriitor, publicist şi traducător. Are o legătură specială cu lumea sportului şi scrie pentru ''Adevărul''.