Scrisoare din gura morţii

În ziua de Crăciun a anului 1989, doi profesori din Târgu-Jiu, Grigore şi Elena Doina Haidău, găseau cadavrul fiului lor într-un spital din Braşov.

Elevul-caporal Grigore-Cătălin Haidău (19 ani) fusese ciuruit de gloanţe în noaptea de 23 spre 24 decembrie, în cazarma Şcolii Militare.
Acolo, la spital, de cei doi părinţi disperaţi s-a apropiat un ofiţer. Era locotenentul-major Paraschiv, comandantul de baterie al lui Cătălin. A băgat mâna în buzunarul din dosul pufoaicei şi le-a înmânat un plic. Era ultima scrisoare a caporalului Grigore-Cătălin Haidău către părinţii săi. O scrisese în seara dinaintea morţii, dar nu apucase s-o expedieze.

„Dragi părinţi, dragă Daria, dragi bunici, dragii mei,

Vă rog foarte mult să nu intraţi în panică. Ştiu că în Tg.-Jiu e PACE. Uite că de-abia acum îmi dau seama ce înseamnă cuvântul acesta. Mă bucur enorm de mult că totul e bine. Mă interesează ce face Toni. E bine, a fost acolo?

Aici, în Braşov, ARMATA E CU POPORUL, DAR ÎMPOTRIVA SECURITĂŢII. Nişte asasini mercenari cretini, efectiv nu mai am cuvinte să calific aceste animale care trag fără milă în noi, în popor, şi care văzându-se la strânsoare, pentru că armata e net superioară ca număr, au apelat la grupuri de cercetare-diversiune din Iran sau Israel.

Personal, m-am indignat tare mult când s-a cerut sprijinul URSS. În primul rând, pentru că eu nu accept ca România să fie câmpul de război al altor ţări; în al doilea rând, consider că armata poate rezolva totul atâta timp cât e bine condusă. Vă rog mult, mamă şi tată, ceea ce vă spun nu citiţi şi la bunici, mai ales lui mamaia, căci ştiu prea bine că nu stă strălucit cu sănătatea.

E bine, nu e bine să o spun, dar îmi aleg prima variantă pentru că vreau să se ştie ce este aici, în Braşov. Aici e pur şi simplu RĂZBOI. Nu am dormit de trei nopţi; cum las un minut capul jos, cum adorm. Cartuşele îmi ţiuie pe la urechi. Acum, noi, elevii şcolii şi vânătorii de munte, apărăm vechiul Consiliu Judeţean (acel martir consiliu) împotriva teroriştilor. Nu sunt mulţi, dar sunt bine dotaţi şi vor vărsare de sânge.

Am avut ocazia să văd acum nişte oameni pentru care îmi scot căciula: vânătorii de munte. Aceşti oameni simpli, de la sate, în majoritate, au dat dovadă de un curaj şi o stăpânire de sine de nedescris. O noapte întreagă au stat în afara clădirii şi s-au luptat cu demenţii, ascultând deasupra glasul morţii.

Am plecat din şcoală cu deviza să-i răzbunăm pe colegii noştri de la Sibiu. Nu ştiu încă în ce măsură am făcut-o, dar până astăzi, adică după o zi şi o noapte de iad, nu avem nicio pierdere.

Toţi elevii sunt sănătoşi. Populaţia ne ajută şi ea. Ne dau de mâncare, bem sucuri, au ridicat arme în schimbul buletinelor şi luptă şi ei alături de noi.

Extraordinară colaborare şi ajutor reciproc. Sper să am posibilitatea să vi le povestesc. Deja acum, când aud un zgomot cât de cât mai tare, cum tresar. DAR NU MĂ PLÂNG!

Sunt bărbat, sunt oştean al României libere. Dar încă o dată vă rog să nu vă faceţi griji, că voi avea grijă de mine şi NU VREAU CA ACEASTĂ SCRISOARE SĂ FIE ŞI ULTIMA.

Vă îmbrăţişez cu mult, mult dor şi dragoste,

Elev-caporal Cătălin Haidău"

Din păcate, a fost şi ultima. Cătălin a fost ciuruit înainte de a afla adevărul despre cine trăgea în ei. Datoria noastră este să i-l spunem şi după moarte, pentru a-şi dormi liniştit somnul de veci. Nu, Cătălin, asasinii nu se ascundeau prin hrube, ci ne mitraliau prin televizor, făcând pe salvatorii naţiei!