Viitorul s-ar putea să existe

Şi iată că splendida „Cronica anului 2000“, apărută la Editura Politică din Bucureşti în 1969, făcea aceste anunţuri fantastice, dar şi ştiinţifice

Şi iată că splendida „Cronica anului 2000", apărută la Editura Politică din Bucureşti în 1969, făcea aceste anunţuri fantastice, dar şi ştiinţifice: „În anul 2000, aproape două treimi din populaţia actuală a ţării noastre va sărbători bimileniul. «An nou fericit!» se va ura la videotelefoane, saluturile vor fi primite de la colonia din lună şi de la staţiile interplanetare. Elevii vor adresa întrebări calculatoarelor din şcoli asupra secolului XXI. (...) În anul 2000, reţeaua informaţională va fi de o mare densitate, unificând şi cimentând relaţiile sociale. Sprijiniţi de un suport electric şi electronic, oamenii vor fi în comunicare neîntreruptă, formând o entitate colectivă. Sistemul informaţional al omului se va unifica, va fi ca o vastă şi colectivă extensiune a sistemului său nervos".

Şi pentru că limba română permite, dacă nu chiar obligă, trebuie consemnat că nu a fost aşa, dar nici altminteri. Sunt, totuşi, cuvinte scrise într-o vreme a unui optimism tragic, astăzi epuizat.

Futurologia nu mai este demult o disciplină de nişă, iar Alvin Toffler, unul dintre pionieri, ajuns iată la 82 de ani, merită mai multă atenţie. Scriitorul american are temei să avertizeze că peste alţi patruzeci de ani vom trăi într-o eră post-hidrocarburi, când formele alternative de energie vor fi la un nivel greu de intuit în acest răvăşitor 2010. Că Statele Unite ale Americii vor fi dependente de China pentru aprovizionarea cu metale indispensabile bunurilor de larg consum, că Occidentul se va islamiza, că tot mai mulţi îşi vor produce singuri alimentele, că oamenii se vor întoarce la vremea dintâi, la cultivarea legumelor, şi că angajaţii viitorului nu vor mai veni la birou.

Cum va arăta România peste alţi patruzeci de ani este un exerciţiu scandalos de rar. O altă formă, letală şi ea, de nepăsare. Viitorul s-ar putea să existe, dar nu este vizibil niciun proiect serios, nici politic, nici social, nici economic, nici măcar religios, capabil să păstreze această ţară în istorie.

Atacul este permanent şi parşiv, fiindcă vine din interior. Când gândirea critică este sancţionată, învăţământul dă faliment, justiţia este o formă de protecţie a fărădelegii, ce urmează este înfiorător ca ultima noapte pe Titanic. Gheţarii dinăuntru nu mai pot fi evitaţi. O primă, naivă măsură: propoziţia „Ne descurcăm noi" trebuie tratată ca un atentat la siguranţa zilei de mâine şi exclusă din meschinul dicţionar colectiv. Acum când, deşi în comunicare neîntreruptă, am ajuns atât de departe în rău.