Cel mai urât om

Simon Hattenstone a publicat marţi în „The Guardian” cel mai bun dintre articolele care s-au scris despre acest Campionat Mondial tot mai îndepărtat.

El însuşi portar, mediocru, adică tragic, Hattenstone e avizat, ca orice copil care nu ştia să dribleze şi a văzut în „goalkeeping" singura ocazie de a fi acceptat într-o echipă de brute ofensive şi o şansă de a învăţa să zboare. Ca orice copil care s-a întors măcar o dată acasă cu pantalonii rupţi şi genunchii însângeraţi.

„Săracul Robert Green, odihnească-se în pace!" -  fraza de deschidere - e doar biletul-dus spre esenţă. Atenţie, se deschid inimi! Hattenstone nu îl execută pe Green. Îl salvează.

Sprijinindu-se pe Camus (fost portar), Nabokov (fost portar), Papa Ioan Paul al II-lea (fost portar) şi Che Guevara (fost portar), Hattenstone termină prin a scrie un fabulos eseu despre singurătate şi nebunie. E o răzbunare pentru toţi graşii, toţi rataţii, toţi anemicii şi toţi miopii care au fost trimişi cândva în poartă, ca să nu „încurce" pe teren.

Hattenstone crede că Meursault, antieroul lui Camus, care tot ce ştia despre moralitate ştia din fotbal, sau măcar aşa îi plăcea să spună, ar fi putut fi, într-o viaţă adevărată, portarul ideal. Meursault cel conştient de nimic în plus în afară de absurdul existenţei.

Profetic, Hattenstone avertizează că va veni o vreme când oamenii din poartă se vor ridica şi se vor răzbuna. Va veni clipa unui penalty decisiv, când speranţele a milioane de oameni li se vor aşeza pe umeri, în timp ce ei vor dansa derutant, din glezne, în faţa gloriei.