Unirea pe loc

M-am uitat, în ianuarie, la imaginile de la Iaşi, cu ceremonia dedicată Unirii. Văd oameni politici încercând să danseze sau să joace Hora Unirii. O horă. Dar nu au loc să se mişte. Sunt foarte mulţi şi nu pot dansa, nu pot juca. Zâmbesc toţi, dar, ca într-o fotografie de acum un secol, sînt rigizi. Nu se mişcă.

         Hora Unirii. M-am uitat, în ianuarie, la imaginile de la Iaşi, cu ceremonia dedicată Unirii. Văd oameni politici încercând să danseze sau să joace Hora Unirii. O horă. Dar nu au loc să se mişte. Sunt foarte mulţi şi nu pot dansa, nu pot juca. Zâmbesc toţi, dar, ca într-o fotografie de acum un secol, sînt rigizi. Nu se mişcă. Probabil că nu sunt primii care trec prin caznele acestea. Să dansezi aproape fără să te mişti. O horă pe loc. Ca şi unirea. Domnul Antonescu spune că, şi în acest caz, cazul cu Unirea, naţiunile au ultimul cuvânt. Cineva de pe un forum îl trimite la cărţi de istorie. Ce remarc, însă, este acest efort tensionat de a dansa aproape nemişcându-te. Foarte tare!

         Să ne mai lase. Citesc declaraţiile domnului Antonescu privind Uniunea Europeană. Acuză pe oficialii europeni că nu se informează despre România, dar că ascultă de “trepăduşii” din ţară. Fiind vorba de comunicare, devin atent. De ce îi ascultă UE pe “ceilalţi”, pe “trepăduşi”, şi nu ne ascultă pe noi? Pe noi, poporul care am votat. E ceva ciudat aici. Ori noi nu comunicăm ca lumea, ori UE e partizană, e politică şi îşi bate joc de noi. Acum, la Bruxelles, noi am cerut scurt pe doi, să înceteze cu monitorizarea. Să se informeze ca lumea. E aici ceva care nu seamănă a dialog civilizat. Uităm că suntem în nu în afara UE. Dacă vrem să nu mai fim “atenţionaţi”, monitorizaţi, atunci ar trebui să con-lucrăm, să lucrăm cu ei, nu împotriva lor. Ar fi momentul ca defectele noastre să facă loc calităţilor.

         Teatrul nostru de păpuşi. Dar între defecţiunile noastre este şi una care e văzută drept calitate. O ştim demult: imităm repede. Chiar şi democraţia. Ne aliniem, câteodată scrâşnind, la norme, la reguli, dar, în sinea multora, mai bine ar fi fără ele. Burta gândirii noastre trebuie să fie liberă, să se reverse peste cureaua normei, a termenului fix, a respectării angajamentului. Cel mai sigur e să imităm: ne punem măştile democraţiei, votăm, adoptăm elemente de legislaţie europeană, şi ne uităm la scena pe care personaje precum femeiul (au!), şenghenul(of!), emceveul (aoleo!), monitorizareapăjustiţie (păichiaraşa?) ne joacă de ani de zile acelaşi spectacol, cu distribuţii diferite.  Vrem să ne fie mai bine, dar n-am pleca de la teatru nici morţi. De altfel, morţii produc şi ei teatru, nu-i aşa? Stăm în ţară ca-ntr-o sală şi ne uităm, adică nu numai că privim dar ne şi uită Dumnezeu acolo: numai aşa se explică de ce nu ne mai ducem să mai facem şi treabă, să facem lucrurile ca lumea. Estimp, Vasilache şi Marioara se ceartă, reacţionează, spun vorbe sucite spre deliciul galeriei, al publicului.

         Comunicăm de dăm în gropi. De ce nu comunicăm cu Bruxelles-ul ca lumea? Căci noi spunem adevărul. De ce nu îi interesează adevărul? Că-i al nostru, l-am votat. Probabil că UE are ceva contra noastră. Partea proastă e că după Raportul Comisiei de la Veneţia, după ăsta de-acum, emceveul, pare că ne mişcăm încă greu, nu facem lucrurile ca lumea. Batem, totuşi, pasul pe loc, ne mai ducem puţintel la stânga, puţintel la dreapta. De ce? Ştie domnul profesor Boia. Pentru că suntem altfel, nu-i aşa? Sigur, UE încurajează diferenţa, dar nu când e vorba de democraţie şi de procesele elementare ale funcţionării ei. (Apropos, ce mai face dl. general Clark?)

         De ce comunicăm prost? Luaţi, ca exemplu, săptămâna trecută, şi analizaţi declaraţii, afirmaţii care se schimbă, pe aceleaşi subiecte, în 24 sau 48 de ore. La un moment dat, jocul comunicării devine neserios. Sau lipsa de competenţă. În care caz gura bate capul.

         Oameni de onoare. Vrem să modificăm Constituţia. Cine se va ocupa de acest lucru? Desigur, oameni competenţi, oameni care ştiu ce înseamnă istoria, dreptul, sentimental datoriei, onoarea şi logica. E vorba de oameni care sunt hotărâţi să pună lucrurile la punct. Ce e o Constituţie? Un text. Ei, nici aşa, e Legea fundamentală. Păi, atunci, e ceva serios; chiar dl. Antonescu se va ocupa. Cum o va face. Ca şi până acum, punându-şi în valoare calităţile care îl fac un politician ieşit din comun: puterea de muncă, ambiţia, talentul, onestitatea, vorbirea limpede, curajul de a pune punctul pe i. Bine, încă nu e un lider recunoscut în Europa, nici măcar în regiune. Dar va fi, cu siguranţă. Modul în care îşi elimină concurenţii unul după altul aminteşte de un Richard (III); e un bărbat de stat. Mai mult de atât, de acest noroc nu cred că ne putem dori. Singurul lucru îngrijorător e dl. Ponta. Se schimbă, după cum s-a observat. Cum? Greu de zis. Şi domnia sa comunică felurit şi repede. Uneori, cei de la Bruxelles pot fi duşi în confuzie. Oricum, e remarcabilă puterea de muncă a acestor oameni care comunică intens. Cu ce rezultat? Vom vedea noi.

         Ce intrigă e faptul că, dincolo de acuzaţiile aruncate zilnic între principalii actori politici, muzica horei unirii nu se aude. Ce fel de discurs public e acela care continuă să adâncească falia din societate? Ce fel de mod de a vorbi e acela în care apar cuvinte, expresii care provin din subcultură sau chiar mai rău? E îngrijorător nivelul de educaţie al unor oficiali români care se traduce printr-o comunicare lamentabilă, vocabular de “cartier”.

         Poporul şi Cetăţenii. Ar trebui să mai fie create locuri pentru ca tot mai mulţi să poată juca hora, hora unirii. (Chiar şi locuri de muncă.) Suntem îndemnaţi să fim optimişti în legătură cu va fi mai bine. Se mai îndoieşte cineva că hora unirii ne va cuprinde pe tot mai mulţi? Sentimentul acesta de apartenenţă la un proiect naţional care să ne asigure un loc demn în Europa şi în lume, în general, devine tot mai copleşitor. Nu simţiţi? E o horă mare, jucată pe loc deocamdată, dar după ce ne mai facem noi loc, va fi mai bine. Să încăpem toţi, tot poporul care am votat. Poporul care n-a votat nu contează, sunt simpli cetăţeni. Nu se poate ca proiectul să nu reuşească, trebuie să reuşească. Între popor şi cetăţeni se va încinge, totuşi, hora. Până atunci nu mai e mult. Oricum, timpul nu e problema noastră, ci a lor. Vor vedea ei că pe noi  ne interesează mai mult poporul; cetăţenii vor trebui să intre şi ei în joc.